Coliba, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Coliba, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cuget clar” (Noul „Sămănător”), nr. 52 din 7 iulie 1938. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Unde e şi azi căsuţa de la marginea pădurii, unde era şi în copilăria mea – alta, de bună seamă, dar tot aşa de mică, cu trei ochiuri de fereastă somnoroase, pitite sub straşina lungă – apucasem, în anii cei fragezi ai întâielor aduceri aminte, o colibă. Încă înainte de-a ieşi eu primăverile cu oile la pădure, tot auzeam vorbindu-se, în casă, de colibă. Moş Damian, pădurarul, îşi lua uneori merinde şi pentru seară, spunând că va rămânea peste noapte la colibă. Sluga cea mare, Culiţă, închidea seara vitele în ocoalele de la colibă. Tata trebuia să dreagă coperişul colibei.

Nu ştiam ce este. Nu văzusem încă o colibă. Dar numele îl ştiam şi de mai înainte, din nişte versuri pe care le recitam noi, copiii: Iese buha din colibă / Cu cercei de mămăligă / Şi buha s-a mâniat / Şi cerceii i-a mâncat.

Buha ştiam ce este, deşi nu văzusem niciodată. Mi-a spus bunica Iova, când într-o seară am zis, speriat de glasul unei mâţe străine:

– Auzi cum miaună, bunică? Da’ nu-i mâţa noastră.

– Nici a altuia, măi Vasilică! Asta nu-i mâţă, ci o pasăre nenorocită, o pasăre de noapte. O cheamă buhă.

Mă gândeam: cum iese buha asta din colibă? Poate din cuibul ei. Dar dacă era un cuib coliba, cum putea dormi în el moş Damian?

Când vedem copiii, cât genunchele, privind duşi, uitându-şi de joacă, nici nu ne dăm seama ce strategii de gândire nu încearcă pentru a înţelege lucrurile!

Când am ieşit mai întâi cu oile la pădure, am văzut şi coliba. Fu o deziluzie! Nimic din ce mi-am închipuit. O îngrăditură veche de nuiele, rotundă, acoperită cu paie, cu o intrare joasă, ca portiţa unui ţarc de viţei. Sluga cea mare se îndoia până la pământ, pentru a putea intra. Grădelele erau uscate, plesnite, pe alocuri erau spărturi mari în împletitura rotundă.

Mă uitai repede în toate părţile, să văd şi buha. Dar nu era nicio buhă. Mirosea acru a fum, a funingine. În mijloc era o groapă cu tăciuni stânşi. Pe dinăuntru, acoperişul de paie era afumat, negru.

Acum am înţeles o vorbă a tatei, spusă într-o seară lui moş Damian:

– N-o mai dreg, ci-i pun foc! Nu se mai plăteşte. Nu ştiu, i-a pus foc ori ba, dar mi-aduc aminte că, în a doua primăvară, când m-am dus cu oile la pădure, în locul ei era căsuţa.

Da, aici era! Cum stau şi mă odihnesc la marginea pădurii, mă mir cum o văd de limpede, deşi numai o vară m-am adăpostit în ea.

După ce se-ntuneca, tot era un adăpost! Şi, când venea şi sluga cea mare, Culiţă, să doarmă cu mine şi cu sluga cea mică, era chiar bine.

Distibuie pe: