Concert nocturn, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Concert nocturn, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Universul literar”, nr. 40, 19 noiembrie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în 1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În inspecţia pe care o făcui în grădină, la câteva zile după sosirea mea în sat, n-am mai aflat fântâna pe care o ştiam în vale, la umbra sălciilor.

Ilarie, la întrebare, mă lămuri:

– Am astupat-o, bădiţă Vasilie, vor fi vreo zece ani! S-a întâmplat o nenorocire: ni s-a înecat în ea un miel.

Fântâna era la nivelul pământului, fără nicio îngrăditură. Nu da apă buna de băut, ci numai pentru adăpatul vitelor, iarna, când era prea iute lunecuşul, până la fântâna cea mare, cu cumpănă, din uliţă. Nici vitele nu o beau bucuros. Era o apă alburie, mâloasă. Pe găleata cu care o scotea sluga, plecându-se până la pământ, se acăţa mereu straiul broaştei.

– Aţi astupat-o cu greutate?

– Da de unde! Nu era nici de-un stânjen, şi plină de noroi. Acolo în vale, oriunde ai săpa de-o şchioapă, dai de apă. Ştii, bădiţă Vasilie, cum să tăuieşte aici apa, când se umflă pârâul! Ţi-aduci aminte ce dăniuş de gheaţă se făcea aici.

Cum să nu-mi aduc aminte! Dar, legate de fântâna aceea, îmi înviau acum alte amintiri. În ea am văzut, mai întâi, broaşte şi straiul lor cel verde, împânzind faţa apei, şi îngroşându-se pe la margini.

Când ne vedea intrând în grădină, bunica Iova striga totdeauna:

– Să nu v-apropiaţi de fântână!

Se-ngrijise, din bună vreme, să ne spună nouă, nepoţilor, că-n fântână aceea este un şarpe-balaur, care mănâncă pe copiii mici.

Mi-aduc aminte că, într-o zi, m-am furişat singur în grădină, cu hotărârea să mă apropiu de fântână. De câtă vreme am tot ascultat, de departe, glasuri multe, cari nu semănau nici cu al oamenilor, nici cu al paserilor, şi cari veneau dinspre fântână!

– Gu-gu-gu-hu-guhu, u-u-u!

Păpurişul era mare în jurul fântânii, ochiul de apă nu se vedea, decât din apropiere.

Glasurile ce răsunau erau pacinice, neputincioase: nu puteau să fie ale şarpelui-balaur!

Tot apropiindu-mă, deodată am rămas încremenit: din mai multe părţi, şi chiar de la degetelor picioarelor mele desculţe, se îndreptară, sărind în ochiul fântânii, nişte făpturi întunecate, de-o şchioapă, pe cari nici nu le văzusem bine. Îmi rămase în urechi clipocitul apei, la scufundarea lor.

Când bătăile inimii se mai liniştiră, am cutezat să mai fac, pipăind, un pas, şi să mă uit la fântână. Văzui câteva capete sure cu ochi speriaţi, bulbucaţi, plutind deasupra apei, şi pe la margini alte fiinţe ciudate, cu patru mâni.

Distibuie pe: