Corvoada, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Corvoada, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Scrisul românesc”, nr. 4 din februarie 1928.

A apărut pentru prima oară în volum în Dactilografa în 1930.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Nu mai rămân, cucoană, ţi-am spus! Să mă cântăreşti cu aur! Ce, sunt de batjocura lumii? Am şi eu suflet, ce credeţi dumneavoastră? Ce crede dumnealui? Dacă nu vă place, slavă Domnului! Mă cheamă în zece locuri.

– Cine ţi-a spus că nu suntem mulţămiţi cu tine? Nu fi proastă! Ai plată bună şi lucru puţin. Suntem doi bătrâni. Într-alt loc, cu simbrie mică, vei sluji pe opt, pe zece.

Doamna care vorbea aşa era înaltă, uscăţivă, adusă de spate ca o cârjă popească. Şi avea o voce ascuţită! Slujnica o privi cu duşmănie.

– Îţi baţi şi dumneata joc de mine?

Era o fată grasă, cu faţa mare, mâncată de vărsat, cu ochi de bivoliţă, cu glas bărbătesc. Ducea sacul în spinare.

– Cum să-mi bat joc?! Nu te-am luat împotriva voinţei dumnealui?

Fata se răsuci greoaie pe călcâie, ieşi din bucătărie, se sui în pod, îşi coborî cufărul, gata de drum. Stăpâna auzi larmă şi ieşi după ea.

– Nu glumeşti?

– De glumit îmi arde mie? Dă-mi, te rog, simbria ce mai am.

– Ţi-am spus că nu-ţi dau un ban! zise cu răutate stăpâna.

– Nu-i nimic! O să plăteşti dumneata la poliţie. Umflă cu uşurinţă cufărul în spate şi ieşi fără să mai zică bună ziua.

Dar, cât ce-ajunse în drum, stăpâna alergă după ea.

– Stai, să-ţi dau banii! Şi, după ce-i plăti, zise iar:

– Şi zi, nu mai rămâi? Îţi dau suta peste mie! Două îţi dau, adaose îndată, văzând refuzul hotărât în ochii tulburi, de bivoliţă.

– Nu, cucoană! Cu aur să mă cântăreşti! Cine-ar putea răbda batjocorile dumnealui! Cu dumneata n-am eu nimica! Da’ pe domnu nu-l mai pot vedea în ochi.

Şi slujnica porni, păşind larg şi greu cu cizmele potcovite, pe asfaltul care răsuna în strada pustie la acel ceas de dimineaţă.

Stăpâna rămase la portiţă, cu mânile în şold, privind a pagubă la vale. Pe faţa ei suptă, în ochii cenuşii, i se citea suferinţa.

Ei, poftim! zise ea cu glasul înăsprit, intrând în curte. M-a lăsat şi asta! A cincea de la-nceputul anului şi suntem numai în mai. Ce să mă mai ştiu face cu porcul cel bătrân? învăţaţi-mă, ce să mă mai ştiu face!

Şi ea privi cu deznădejde împrejur. Dar nu era suflet de om în curtea strâmtă şi umedă.

Când întră în bucătărie, uşa, deschisă cu mânie, se izbi în ceva solid şi înalt. Bărbatul, numai în halat cafeniu, cu papuci în picioare, căuta ceva după uşă. Cu o cârpă udă spăla coada măturii într-un lighean.

Distibuie pe: