Apartenenţa operei la genul liric, specia literară idilă-pastel

Încă din copilărie, Mihai Eminescu s-a preocupat de creaţiile literaturii populare, de natura care i-a fost cel mai apropiat prieten şi pe care a simţit-o ocrotitoare şi participativă la simţirile şi trăirile oamenilor. Pasionat de folclor, Eminescu a ascultat şi a adunat chiar de la rapsozii populari balade, legende, doine şi basme care i-au încântat sufletul şi pe care le valorifică prin teme, motive, personaje mitologice, înnobilându-le cu idei filozofice şi dându-le noi semnificaţii.

Poezia Crăiasa din poveşti, de Mihai Eminescu, a apărut în revista „Convorbiri literare” în 1876 şi face parte din tema iubirii şi a naturii. Această creaţie lirică este reprezentativă pentru pasiunea lui Eminescu de a-şi hrăni sufletul cu „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, ca specie fiind o idilă.

Idila este o specie a liricii erotice (de dragoste), în care sentimentul iubirii se manifestă într-un peisaj rustic, într-o formă optimistă sau idealizată. Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.

Semnificaţia titlului

Crăiasa din poveşti are profunde vibraţii folclorice, poezia valorificând poveştile populare cu personajele lor fabuloase şi mitologice. Titlul trimite la un personaj de basm, crăiasa fiind aici o metaforă pentru iubirea armonizată perfect cu natura mirifică, impresionant de frumoasă, care este personificată, deoarece i se atribuie însuşiri omeneşti de simţire şi sensibilitate.

Tema poeziei

Tema poeziei o constituie contemplaţia eului liric în faţa unei naturi feerice, de basm, care ocroteşte iubirea şi care se emoţionează la vederea frumoasei copile asemuite cu o crăiasă din poveşti.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Crăiasa din poveşti este o idilă cu puternice note de pastel şi este alcătuită din şapte strofe distribuite astfel: în primele trei strofe predomină elementele de pastel, descrierile de natură în care notele rustice se împletesc cu elemente ale Cosmosului, iar în ultimele patru strofe se intensifică accentele de idilă prin portretizarea iubitei, care capătă valenţele unui personaj de poveste.

Mihai Eminescu

În poezia Crăiasa din poveşti se manifestă două spaţii care se află într-o armonie perfectă: unul exterior, corespunzând lumii reale şi altul interior, un spaţiu al sentimentelor şi trăirilor lirice.

Compoziţional, poezia este structurată în două planuri distincte, unul uman şi celălalt al naturii. În lirica eminesciană natura se manifestă prin două ipostaze care se întrepătrund, una terestră şi alta cosmică, fiecare dintre ele fiind alcătuită din clementele specifice viziunii poetice: lacul, florile, câmpia, trestiile, luna, norii.

Prima strofă

Prima strofă ilustrează statutul de stăpână a lumii pe care luna îl are în întreaga lirică eminesciană. Ea este astrul tutelar, care veghează întreaga fire şi ocroteşte îndrăgostiţii, participând la sentimentul de iubire. Poezia începe cu un oximoron, „neguri albe”, pe care luna personificată, le naşte, „le scoate peste ape” şi „le întinde pe câmpie”.

Începutul poeziei este dominat de clemente de pastel, de aceea imaginile vizuale sunt compuse din elementele naturii terestre, apele şi câmpia şi din cele ale naturii cosmice, luna ca stăpână absolută a lumii. Imaginea feerică a naturii terestre este luminată de astrul tutelar, luna, fiind sugerată de epitetele „strălucite” şi „argintie”, interferând astfel planul teluric cu cel cosmic. Întreg tabloul este încărcat de gingăşie şi emoţie, imaginile motorii fiind definite de verbe sugestive: „naşte”, „le scoate”, „le întinde”.

Strofa a doua

Strofa a doua compune tabloul înserării, fiind dominante imaginile dinamice, ilustrate prin verbele „s-adun”, „să rumpă”, „anină”, iar imaginea vizuală este exprimată prin metafora personificatoare „haina nopţii”, pe care strălucesc boabe mari de piatră scumpă”.

Strofa a treia

În strofa a treia, planul celest şt planul terestru se armonizează într-o natură plină de vrajă şi gingăşie prin imaginea vizuală a norilor personificaţi care „au urzit” umbre pe lacul, ale cărui unduiri creează o imagine feerică, unică prin comparaţia valurilor mişcătoare cu „bulgări de lumină”.

Strofa a patra

Strofa a patra introduce elementele de idilă, compune relaţia armonioasă dintre om şi natură, lângă lacul lucitor, se iveşte dintre trestii o copilă care aruncă trandafiri roşii în „unda fermecată”.

Strofele a cincea şi a şasea

Strofele a cincea şi a şasea amplifică magia naturii, lacul este vrăjit de frumuseţea copilei care-şi oglindeşte chipul în apa lui. Lacul capătă însuşiri umane, deoarece apele „aleargă” în cercuri. Eminescu introduce aici un personaj de basm popular, pe sfânta Miercuri. Copila dăruieşte lacului trandafiri „tineri”, pentru ca să-i limpezească apele şi să-şi poată vedea chipul. Elementul fabulos este simbolizat prin trandafirii vrăjiţi de „un cuvânt al sfintei Vineri”.

Se îmbină astfel lumea reală cu lumea imaginară a basmului. Din aceste două strofe reiese comuniunea perfectă dintre om şi natură, având aici un specific aparte, acela de fabulos, de magie din basmele populare, prin repetiţia epitetului „vrăjit”: „vrăjit de mult e lacul” şi „vrăjiţi sunt trandafirii”. Imaginile vizuale sunt motorii, prin verbele de mişcare, deoarece „aleargă apa-n cercuri” şi „trandafiri aruncă tineri”.

Ultima strofă

Ultima strofă compune chipul iubitei, un portret specific apariţiei feminine din lirica eminesciană. Descrierea fetei este realizată prin imaginea artistică a oglindirii în apele lacului. Copila are părul galben şi ochi albaştri, în care se reflectă o lume de poveste: „Ea se uită… Păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună”.

Chipul fetei este înfrumuseţat, aşadar, de sufletul plin de candoarea poveştilor, de puritate erotică, ceea ce semnifică o întrepătrundere perfectă a lumii reale cu lumea imaginară a fabulosului.

Finalul

Finalul poeziei sugerează ideea unei naturi magnifice şi fabuloase, în care omul se integrează perfect prin candoare şi puritate erotică.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este alcătuit din detalii construite cu o gingaşă precizie, cadrul natural fiind dominat de magie populară, cu subtilităţi erotice de o rară delicateţe.

Cromatica luminoasă

Axa fundamentală a poeziei o constituie cromatica luminoasă, redată printr-o varietate de cuvinte din acelaşi câmp lexical: alb, strălucit, argintiu, piatră scumpă, bulgări de lumină, lucesc, roşu, galben, albastru.

Oximoronul

Oximoronul „Neguri albe” care deschide poezia creează încă de la început o imagine fascinantă şi misterioasă a tabloului de natură (oximoronul este figura de stil care constă în asocierea, ingenioasă şi surprinzătoare, în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii).

Inversiunile

Inversiunile din versurile „Trandafiri aruncă roşii” şi „Trandafiri aruncă tineri” scot în valoare ideea de puritate, candoare şi frumuseţe sufletească pe care o simbolizează florile.

Personificarea

Natura celestă şi cea telurică este umanizată prin personificareaelementelor care o alcătuiesc. Luna împrumută însuşiri umane, verbele exprimând acţiuni specifice omului: „naşte luna”, „ea le scoate”, „le întinde”, ca şi norii, care „au urzit o umbră fină”. Unduirea lacului este personificată, deoarece „aleargă apa-n cercuri”.

Epitetele

Epitetele sunt numeroase şi contribuie la crearea imaginilor vizuale sau de mişcare, în funcţie de cuvântul pe care-l însoţesc, substantiv sau verb: „neguri albe, strălucite” – epitet dublu; „luna argintie”; „piatră scumpă”, „umbră fină”; „vrăjit e lacul”; „vrăjiţi sunt trandafirii”; „păru-i galben”; „ochii ei albaştri”; „stă […] lin plecată”.

Elementele fabuloase

Elementele fabuloase sunt ilustrate de personaje tipice basmelor populare: „crăiasa”, „sfânta Miercuri”, „sfânta Vineri”.

Prozodia

Ritmul poeziei este trohaic, iar măsura versului este de 8 silabe. Rima este formată dintr-o singură pereche în fiecare strofa: argintie / câmpie; fină / lumină; cercuri / Miercuri; lună / s-adună. Eufonia versurilor creează un farmec învăluitor, care vrăjeşte şi înalţă spiritual pe cititor.

Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din natură în cadrul căruia poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a iubirii ideale, poezia Crăiasa din poveşti este o idilă – pastel.

Distibuie pe: