Crucea noastră, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Crucea noastră, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Lamura”, nr. 5-6 din februarie-martie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în 1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Toţi ne-am purtat crucea în război, domnişorule Vasilică, da’-mi pare mie că mai uşoară a fost a noastră, a celor ce am văzut căderea puterii duşmane şi am stat mult-puţin, în toamna aceea minunată, subt stăpânire românească.

Eu, de pildă, am rămas cu picurul acela de miere în suflet, din care gustam mereu, de câte ori era prea amar, ceea ce vedeam cu ochii şi mi se îndulcea iar viaţa. Priveam în jur, mă uitam în înălţimi şi înţelegeam, într-o fulgerare de lumină, că e acelaş cer nou şi acelaş pământ nou, lumea zidită de Dumnezeu în clipa în care s-a rupt graniţa.

Înţelegeam că nicio putere de pe lume nu mai putea învia din groapă mortul putred, cu toate semnele de viaţă, pe care le dădea puterea duşmană, reîntoarsă în mijlocul nostru, după retragerea României. Îmi ziceam: „De aceea turbează furia lor, pentru că se simte neputincioasă. Ştiu şi ei că s-au întors vremelnic în mijlocul nostru”. Totdeauna m-am gândit aşa, domnişorule Vasilică: cine se simte stăpân, cine se simte tare, e bun şi blând şi milos, pentru că puterea adevărată umple sufletul cu milă. Cum ţi-ai prinde mintea cu un neputincios, care ştii dinainte, că nu se poate apăra? Dumnezeu Sfântul, care-i atotputernic, nu e însăşi mila şi bunătatea?

Şi noi, cari ne-am simţit stăpâni în cele două săptămâni de stăpânie românească, am clintit un fir de păr din capul cuiva?

Şi de aceea, când s-au înapoiat păgânii – că acum erau chiar păgâni, cu turbarea lor – şi-au început să pună satul întreg la munci, eu vedeam în purtarea lor semnul neputinţii şi întoarcerea lor la ceasul hotărât, acolo de unde au venit.

Şi-mi purtam cu răbdare crucea, sorbind aerul cel nou, pe care nu-l mai putură strica cu miasmele puterii lor.

Jandarmii au curăţit în două săptămâni satul de toţi aceia, pe cari i-au crezut ei mai vinovaţi în înfrăţirea cu România.

Îl ştii, domnişorule Vasilică, pe ciobotarul Ţipter! De ani de zile s-a pripăşit în Dumbrăveni, îmbrăcat româneşte, venind la biserica noastră. S-a însurat la noi, şi-a botezat copiii în legea românească. Se îmbăta cu noi, cânta cântecele noastre. Numai numele îi mai vestea viţa.

Cum e slăbănog şi betegos, nu l-a dus nici muma dracului în bătaie şi aşa, când a venit România, el era acasă. Cine să se gândească că el nu se simţea român? Ei bine, acum ştie tot satul, şi cu martori, că toate ştirile, aflate de jandarmi, el le dăduse. Şi isprava cu darul ţiganilor, de la el s-aflase mai întâi. Nopţi întregi le petrecea în şopot cu jandarmii. A pârât pe toată lumea.

Şi ce bătăi, ce ocări, ce chinuri veniră peste creştini! Ne purtau legaţi câte patru, câte opt laolaltă şi ne purtau ameţiţi de la Ana la Caiafa, pe uliţele oraşului. Se aduna lumea după noi, ca după urs, dar nu să râdă de voie bună, ci să scuipe după noi şi să ne batjocorească.

Distibuie pe: