Culesul porumbului, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Culesul porumbului, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, arăturile grele, cu bruşi mari şi tari, aşa că plugarii nici nu cutezară să arunce grăunţele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semănat? Să hrănească norii de ciori, care se lăsau când ici, când colo, peste arături? De unde se vor fi adunat atâtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru?

Încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă bruşii, dar colţii săreau de pe un bruş pe altul şi nu-i puteau zdrobi.

Plugarii erau tăcuţi, încruntaţi: îşi schilăviseră vitele cu aratul în cremene şi cu zadarnice încercări de grăpat. Priveau zadarnic cerul senin şi se scârbiră de vânturile mari şi reci, cari băteau necurmat de la miazănoapte de vro trei săptămâni. Multe locuri rămăseseră nearate.

– Anul ăsta am pus-o de mămăligă! ofta câte unul.

– De! Au mai fost primăveri secetoase.

– Ca asta n-am mai apucat, şi-s om bătrân.

– De-acum, pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebuie să se afle sămânţa în pământ, şi nu într-unul uscat cum sunt arăturile noastre de azi. Eu mă şi gândesc ce să seamăn în locul porumbului.

– Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce mâncăm la iarnă?

– Tot nu vei mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua mâne!

– Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită şi să fie o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. Când se vor muia de ploaie arăturile din iest an şi se vor fărâmiţa bruşii arşi de atâtea vânturi, să vezi ce ţarină se va face! De-a dragul să semeni!

Aşa şi într-alte chipuri vorbeau plugarii din sat şi chiar cei cărora le pierise nădejdea să mai samene porumb aşteptau ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă?

La Sângeorgiu se împliniseră cu străşnicie toate riturile străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici fetişcană, pe care feciorii să nu toarne găleţi de apă din fântânile satului şi nu rămaseră copile şi băieţi neurzicaţi, ei între ei. Toţi aveau mâinile pline de băşici.

Totuşi, nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămână a plouat mereu: când a mâzguit, când a ciuruit, când s-a descărcat în picuri mari şi tari ca grindina.

Oamenii umblau cu capul gol: las’ să-i plouă, să le fie şi lor şi arăturilor şi păşunilor! Căci şi păşunile abia de-acum se vor înfiripa, să pască vitele mari. Se muiară şi se risipiră bruşii de colţii greblelor de fier peste grăunţele semănate acum. După ploaie urmară călduri de mai, şi iarăşi ploi, a umblat tot vreme potrivită, aşa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu prăşitul de-al doilea ca şi într-alţi ani. Porumbul era înalt până la piept, cu fire puternice, cu frunze negre şi grase.

Distibuie pe: