Cura de slăbire, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Cura de slăbire, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 599 din 29 mai 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Au fost oameni norocoşi în viaţă. Se apropiau de pragul anului al cincizecilea şi aveau trei case cu etaj la oraş, depozit de un milion, împărţit la trei bănci, dintre cele mai solide. La slujbă, dumnealui renunţase încă înainte cu zece ani. Gurile rele spuneau că a fost dat afară, prins cu afaceri nepermise, dar această opinie nu împiedeca pe nimeni să le caute prietenia, nici să le ofere prezidenţia diferitelor societăţi de caritate. Dădeau invitaţilor mese îmbelşugate, la care se serveau vinuri tari şi lichioruri străine, iar în fruntea societăţilor nu stăteau degeaba! Făceau donaţii în fiecare an şi strângeau un mare număr de membri.

Acum dumnealui se lăsase de afaceri. Ştiuse să le-n-vârtă cu multă măiestrie în cei zece ani dintâi ai „României Mari” şi trăia din veniturile caselor şi din dobânda banilor. Copii nu aveau şi nici rudenii apropiate.

Vorba e că numai domnul Costea se apropia de anul al cincizecilea; dumneaei trecuse puţin de acest prag de rezistenţă al vieţii. Din complezenţă, însă, bărbatul nu dăduse a-nţelege niciodată, nimănui, că doamna Viorica ar fi mai vârstnică decât el, deşi îi cunoştea actul de naştere. Dumnealui era un om recunoscător şi nu-şi uita că banii, cu care începuse afacerile norocoase, au fost ai nevestei. Şi, bucuros, i-ar fi dat doamnei Viorica şi zece ani mai puţin decât avea, dacă dumneaei i-ar fi cerut o astfel de contrafacere a adevărului. Dar Viorica i-a spus hotărât:

– Nu am putut să mă-mpac cu contrabanda în viaţa mea! Să nu te-aud!

Ar fi fost şi greu să se împace cu „contrabanda” asta, căci dumneaei, încă de la 35 de ani, începuse să ieie proporţii, iar acum era cât o… bute. Umbla cu mânile depărtate de trup, semn că purta sub haine pături de slănini grele, avea trei rânduri de bărbii şi obrajii fiecare cât o lună plină. De ani de zile o descălţa şi o-ncălţa slujnica. Era şi astmatică de-atâta povară. Ce folos că părul îi era încă negru, dacă ochii, mici, abia se mai vedeau din grăsimi? De ce s-o mai întinerească dumnealui cu câţiva ani?

Domnul Costea începuse să se-ngraşe numai după ce se lăsase de afaceri. Nu-i vorbă, şi mai nainte, de pe la 30 de ani, purta subt vestă o rotunjime ca de butoiaş, dar de-ngreuiat se-ngreuiase pe la 40. Totuşi, şi acum era în urma soţiei cu vreo douăzeci de kilograme. Poate de aceea dumnealui mai reuşea încă s-ajungă cu mânile la ghete, ca să şi le puie şi să şi le scoată. Adevărat e însă că şi avea braţe lungi: îi treceau de genunchi.

Doctorii – nu unul, ori doi, dar toţi pe câţi îi consultaseră – i-au sfătuit să-şi mai tragă de la gură, că alt mijloc de slăbire nu există. La început au încercat ei şi altfel de metodă – s-au dus, veri de-a rândul, la Karlsbad -, dar zadarnic! Cele opt-zece kilograme pe care le lăsau acolo în decursul curei, le puneau la loc într-o lună de mâncare acasă.

Distibuie pe: