Dactilografa, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Dactilografa, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Scrisul românesc”, nr. 1 din noiembrie 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Dactilografa în1930.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Vasile Creţu, contabilul, nu-l mai slăbea cu îndemnul:

– Trebuie să angajăm o dactilografa, domnule director! Altfel, cu toată dragostea, voi fi silit să plec. Nu-mi va fi uşor, te-asigur. M-am obişnuit aici. Dar – trebuie să mă-nţelegi şi dumneata – nu mai răzbesc cu scrisorile. S-a-nmulţit grozav corespondenţa în anii din urmă. Chiar numai pentru contabilitate ar fi nevoie de un ajutor. Lucrând şi dup-amiezile, cum lucrez, tot aş mai birui, dacă mi s-ar lua de pe cap corespondenţa. Aş lua cu mine registrele şi aş mai lucra şi-acasă. Da’ cu toate, nu mai pot! Judecă şi dumneata, ce-at fi mai rentabil pentru bancă: să plec eu, să mai aduci pe lângă mine un contabil ori să angajezi o dactilografa?

De trei ori pe zi îi toca la ureche motivele acestea şi altele. Directorul, Constantin Vişan – om trecut de 50 de ani, cu barbişon sur, cu mustaţă rătezată scurt, cu nas lung, încălecat de ochelari -, când îl auzea, lăsa condeiul pe biroul casieriei – era şi casier – şi privea întins, pe deasupra lentilelor, la contabil, aşteptându-l să isprăvească.

Nu-i rămânea nici el dator.

– În locul dumitale, aş şti şi eu s-argumentez aşa. Nu zic că n-ai dreptate. Dar nu putem încă, tinăre, să ne sporim personalul. Ştii bine că mijloacele nu ne permit. Înainte de război aveam doi contabili, ba, un răstimp, chiar şi casier deschilinit. Dar, în criza de-acum, ce vrai să facem? Banca abia ne poate plăti pe noi doi. Ce-ar zice acţionarii? Ce-ar zice consiliul de administraţie? Că ruinăm banca. Ştii bine că şi aşa abia o ţinem în dinţi. Altădată era o întreprindere înfloritoare.

Directorul, din partea lui, aducea încă multe motive, care nu-i îngăduiau să sporească personalul. Pe cel mai de căpetenie îl lăsa totdeauna la urmă:

– Şi, în sfârşit, încheia el, în ce lună ne aflăm azi? În mai, pare-mi-se! Şi, după cât îmi aduc aminte, în ianuar consiliul ţi-a urcat salarul cu două mii de lei, chiar din motivele pe care le-nşiri dumneata şi chiar la cererea dumitale.

Vasile Creţu tăcea un răstimp, dar noi argumente îi veneau în minte. Şi, de câteva săptămâni – dimineaţa, la amiază şi sara -, nu-l mai slăbea pe domnul Vişan.

Dimineaţa – un vraf de scrisori, partide care se-mbulzeau înaintea biroului său; la amiază – jumătate din muncă neisprăvită; sara – cădea de oboseală. Îşi ducea mânile la tâmple, blăstăma şi începea iarăşi cu îndemnul.

Distibuie pe: