Dănuţ, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Dănuţ, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Familia”, nr. 7 din iulie-august 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Lui Dănuţ – nepotul lui Ilarie – iar i-au trebuit câteva zile până s-a împrietenit cu mine. De câte ori vin acasă, se ţine prin unghere, mă priveşte pe furiş printre gene, şi ascultă întins ce-mi spune moşul său. Lipit cu spatele de perete, ţine strâns în mână pacheţelul cu bomboane, se uită uneori la el, dar nu-l desface. După ce rămâne multă vreme de pândă, se strecoară în tindă, şi cu un fel de sfială desface pacheţelul.

Zadarnic îl chem, zadarnic se mânie moşul său:

– Doar e uncheş-to, mă Dănuţ, de ce eşti prost şi ţi-e frică?

Copilul nu iese din obiceiul lui.

În primele seri, după sosirea mea, simt cum aşteaptă să le plec de la casă, ca un strein ce sunt. Se simte strâmtorat cu mine la masă. Uneori varsă lingura cu supă şi începe a trâmbiţa.

Sar toţi cu gura să-l împace.

Mamă-sa îl mângâie pe părul bălai, şi-i şterge, cu dosul palmei, lacrimile.

Ochii lui negri luminează acum mai vii, mai aprinşi şi când mă fac că nu-l văd, îi pironeşte mânioşi asupra mea.

Mănâncă fără spor, cu gândul aiurea. Din când în când, suspină adânc, ca şi când ar ofta, dar nu bagă de seamă.

– Fii cuminte, măi Dănuţ! Dumnealui e uncheşu, îi zice mamă-sa, punându-i altă mâncare înainte.

Mi-amintesc că odată sosind seara, după ce se culcase Dănuţ, dimineaţa, neştiind el nimic de întâmplare, a deschis uşa şi a intrat în camera în care dormeam eu. Eram treaz, dar în aşternut încă. Abia a stat o clipă şi uşor, ca un şoarece, s-a strecurat afară, uitând uşa deschisă. Şi îndată i-am auzit întrebarea:

– Mamă, cine-i ţiganul ăla bătlân? Femeia sâsâi:

– Mai încet, măi Dănuţ, că te-aude… Nu-i ţigan!

– Da cine-i?

– E uncheş-to! Nu-ţi aduci aminte? A mai fost la noi. Ala care-ţi aduce gogoroane roşii de zahăr.

De obicei, sosesc acasă dup-amiaza. Dănuţ, până la cină, după întâia cercetare de departe ce-mi face, e mai mult prin curte. Uneori îl văd cu sluguliţa. Îi spune ceva la ureche. Alteori, îi spune tare:

– Iar o venit ăla cu balbă albă!

Sluguliţa-i face semn să tacă. Dănuţ se prinde de cămaşa slugii şi nu-l mai lasă. Merge cu el prin curte, prin grădină. Parcă se simte la adăpost.

La cină, n-are încotro: trebuie să şază la masă cu noi.

Eu nu intru în vorbă cu el. Mă fac că nu-l văd. Mă simt stingherit pentru supărarea ce-i pricinuiesc, şi totuşi urmăresc, cu multă lumină în suflet, cu o bucurie copilărească, încurcătura în care-l aduce prezenţa mea.

Distibuie pe: