De sufletul morţilor, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

De sufletul morţilor, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 172 din 23 martie 1924.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Se împlinise anul de la retragerea armatei române.

Se apropia sărbătoarea Arhanghelilor şi ne-am făcut luntre-punte, să avem preot şi sfântă liturghie la biserică, pe acea zi de mare praznic. Popa nost, părintele Damian, era dus să nu se mai întoarcă – cum ţi-am povestit, domnişorule Vasilică, şi popă nou încă nu ne trimisese Vlădica. La o lună, la două, venea vreun preot, din cine ştie ce sat, că cele mai multe sate de la graniţă rămăseseră fără preoţi, pe cei mulţi i-a ridicat puterea duşmană şi i-a dus în ţara ungurească. Venea, zic, vreun preot, rar de tot, cale de poşte, de ne mai încreştina cu câte o sfântă liturghie şi boteza copiii nou născuţi. Grele păcate vor avea de ispăşit cei ce ne-au ridicat pe preoţi din mijlocul turmei, domnişorule Vasilică! Morţii nespovediţi şi necuminecaţi şi copiii nebotezaţi îi vor trage greu la răspundere pe lumea cealaltă.

Cum ştii, biserica din Dumbrăveni are hramul sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril şi, de când m-am pomenit, se serba marele praznic cu vecernia mare, cu Iitie şi cu slujbă de înconjurare a bisericii, ca la prohodul Domnului din Vinerea Mare. Unde mai pui că şi pomenile de sufletele morţilor, cele mai multe, în ziua asta se puneau, iar parastasele nu mai încăpeau în lada prescurilor.

Deci, am umblat noi, o seamă de oameni, din bună vreme, cu jalba şi cu rugămintea la protopopie, ca să nu ne lase biserica văduvită de preot, la un praznic aşa de mare. Că noi, diecii, cântam în toate duminicile şi în zilele de sărbătoare, utrenia în biserică, dar unde nu-i slujbă, de preot sfinţit, tot pustiu rămâne şi inimile creştinilor – tot nemângâiate. E mare lucru darul preoţiei, domnişorule Vasilică!

Şi cum ni se dase încredinţarea, că pe ziua de Arhangheli, vom avea de bună seamă preot, vestea adusă de noi se lăţi într-o seară în tot satul şi cum nu mai lipseau decât trei zile, până la praznic, unele femei se apucară de frământat încă în dimineaţa următoare.

Erau vreo şapte feciori şi bărbaţi din Dumbrăveni, despre cari venise, în vremea din urmă, vestea împărăţiei, că au murit în război şi pentru cari încă nu se sluji parastas, nici nu se puse pomana după ei, cum nu aveam preot în sat. Neamurile lor simţiră o uşurare la vestea adusă de noi şi începură pregătirile şi pentru parastas, şi pentru pomană.

Eram mistuit şi eu de un gând, domnişorule Vasilică! Ţi-am povestit dumitale cum m-am împrietenit cu căprarul Grigoraş şi cum l-am îngropat mai pe urmă cu mâna mea, după ce căzu, luptându-se pe locurile acestea. În rugăciunile mele de seara şi de dimineaţa, îl pomeneam eu mereu, dar sufletul tot nu mi se împăca. Simţeam că nu-i destulă rugăciunea unui om de rând, ci trebuie o slujbă preoţească.

Dar, cum duşmanul ne puse la munci, ne puse pe drumuri, după retragerea României, cum rămăsesem în scurtă vreme fără preot, rămăsei cu dorinţa şi cu mustrarea în suflet. Această mustrare mă puse pe drum, la protopopie, cu ceilalţi oameni.

Distibuie pe: