Denii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Denii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cuget clar”(Noul „Sămănător”), nr. 40 din 14 aprilie 1938. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în De vorbă cu Ilarie în1941.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Toată ziua s-a ţinut Ilarie de capul meu: să vii şi dumneata! Nu se poate, la o zi ca asta, fiind acasă, să nu vii, bădiţul meu!

Era joia, în Săptămâna Patimilor, în gură de primăvară. Soarele, zvâcnind din unde tinere de lumină, se înălţa, dinspre miazăzi, biruitor pe cer. Nori călătoreau puţini. Fugeau repede şi se înghesuiau la Apus, pe umerii Măgurii mari. Văzduhul era aromat de mireasma verdeţii crude, a firelor de iarbă abia încolţită, prin grădini, pe lângă gardurile şi şanţurile ce ţineau de-a lungul şirul de case de piatră, de-o parte şi de alta a drumului.

Drumul era larg, zbicit şi neted, şi lumina aurie în văpaia de lumină a soarelui. Aproape nu e portiţă înaintea căreia să nu aştepte o laviţă de lemn, un butuc ori un bolovan.

Acum nu aşteptau decât celea dinaintea caselor din dos. Pe celea de la feţie ieşiseră bătrâni şi bărbaţi la sfat. Femei rar se vedeau, iar uliţa era plină de tineretul care se juca de-a mingea, de-a „cotea”, cum se spunea în sat.

Eu am ieşit în rând cu oamenii care prăznuiau fără muncă la câmp această zi de joi, în Săptămâna Patimilor, înaintea casei noastre nu şedeam pe laviţă decât eu. Creștinii erau numeroşi şi, când vedeau că nu merg între ei, îmi dădeau bună pace, lăsându-mă să mă gândesc la ale mele.

Dar celelalte laviţe şi trunchi de stejar ce se odihneau pe la portiţe, aşteptând barda meşterilor, erau ciucur de oameni. Unii, cei mai tineri, numai în pieptare. Bătrânii, cu cojociţele în spate, cu căciulile rotate în cap. În soare, feţele lor aveau un luciu de lemn vechi de icoană. Părul şi bărbile albe luminau. Căldura, cum bătea bine soarele, pătrundea până la piele, prin tufişurile acelea de bărbi şi câte un bătrân se scărpina uşor cu degetul, zâmbind. Părea că soarele tânăr gâdila pielea lor bătrână. Vorbeau cu toţii, potolit, parcă mai mult în şoaptă.

În schimb, uliţa ardea de strigătele partidelor de joacă. Flăcăuaşi şi flăcăi, cu capul gol, păleau mingea eu bâte mari, trimiţând-o adeseori până-n înaltul vânăt al cerului. Multe capete se răsturnau pe umăr, privind în urma ei. Chiuiau copiii mai mici de aşa ispravă, arătând cu degetele fragede în urma mingii.

Unii, de la o vreme, se întovărăşiră în câte două grupuri şi băteau şi ei mingea. Dar ale lor erau din păr de bou, făcută de sluga din casă sau de fratele mai mare. Iarna, din părul rămas în ţeselătoare.

Erau mingi uşoare, care nu mergeau departe şi copiii, nemulţumiţi, mai trâmbiţau uneori, privind cu jind la cei mari.

Auzeam la ce privii, auzeam ce auzi! Treceau ceasurile şi în mine pătrundea, pe nesimţite, căldura moleşitoare a primăverii, ca o apă domoală, risipindu-mi, parcă, mădularele, îngreunându-le.

Distibuie pe: