Depărtările, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Depărtările, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Calendarul pentru popor al Asociaţiunii pe anul 1938”, Sibiu, 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Cât de greu îi intră în cap copilului dimensiunile! Capătul lumii sunt, întâi, cei patru pereţi ai casei, apoi ograda, apoi grădina, într-un târziu: uliţa. La cer copilul se uită cu ochii goi: ori nu vede nimic, ori ceea ce vede e pentru el realitatea pe care vrea să o pipăie şi cu mâna. Adeseori o întinde către soare, ca şi către focul din vatră. Iar când începe să se salte, abia apucă să urce o coastă, pentru a atinge cerul cu mâna!

Cea mai mare depărtare de care-mi aduc aminte, din primii ani ai copilăriei, nu era mai mare de vreo cinci sute de metri. Era capătul uliţii, spre câmp, unde bătea toată ziua soarele şi, cât ce da gură de primăvară, creşteau celea dintâi urzici. Mulţi duşmani aşteaptă, îndată ce se topeşte zăpada, să ţâşnească verdeaţa din pământ! Firele, ace verzi de iarbă şi firele de troscăţel, sunt ciupărate repede de gâşte. Cum stau cu grumazul încordat, cu ciocul perpendicular, ca un ciocan ascuţit, parcă anume pândesc, ştiind ce are să se ivească din pământ.

Duşmanul urzicilor e porcul. N-a crescut de-o palmă buruiana verde ca şopârla, îmbrăcată în perişori veninoşi, cu frunzele spintecate, şi mireasma ei crudă, pişcătoare şi sărată, întărâtă de departe râturile porcilor, ridicate în vânt.

Copiii abia se ţineau în urma lor. Cât ce le deschideau porţile, o luau aţă la urzicile din capul uliţii.

Şedeam pe laviţă la portiţă, desculţ, în cămăşuţă, cu capul gol. Toţi copiii mă chemau să mă duc cu ei. Dar când vedeam unde se opresc porcii, nu cutezam. Părea că-i la marginea pământului.

Apoi, toţi ceilalţi copii din vecini erau mai mărişori decât mine, şi nu mă puteam ţine în fugă după ei. Gândul că o să rămân singur la mijlocul drumului, mă îngrozea.

Atunci mi-era destul să mă uit la porcii cari alergau către urzici, cu râturile în vânt. Doamne, ce mai sperietori! Parcă erau nişte arătări, aşa ieşeau de slăbiţi din iarnă. Parcă-i mai văd şi acum!

Pe-atunci, nici nu aveau oamenii de pe la noi soiuri bune de porci. Erau toţi cu picioarele lungi ca nişte beţe, cu râturile ascuţite, cu pântecele supt, cu coama aspră îmburzoiată. Când ieşeau slabi din iarnă, pe unii mascuri nu-i puteai deosebi, de departe, din ogari. Cu coastele împreunate, supţi ca de boală, şi murdari cu toţii, mari şi mici, alergau cu furie la păşune. Foamea îndelungată i-a sălbătăcit. Oamenii noştri, până în vremile mai nouă, nu ştiau că porcii mai trebuie să mănânce şi după ce a trecut Crăciunul, până când i-au dat unuia, sau la doi, de mâncare pentru toţi. Acum au şi soiuri mai bune, şi-i hrănesc mai bine şi peste iarnă.

Dar pe-atunci ţâşneau din coteţe numai pielea şi oasele. Mi-era milă mai ales de purcelaşii cari păreau nişte şobolani jigăriţi. Dar fugeau şi ei, să se prăpădească, guiţând, ţinându-se aproape de cei mari.

Distibuie pe: