Apartenenţa operei la genul liric, specia literară imn

Andrei Mureşanu este un poet paşoptist din Ardeal, care a creat poezia Un răsunet, devenită imnul revoluţiei de la 1848. Poezia a apărut, alături de Proclamaţia de la Islaz într-una dintre primele reviste culturale ale românilor, intitulată sugestiv „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în numărul din 21 iunie 1848.

Titlul poeziei a fost schimbat ulterior, preluând o parte din primul vers, în Deşteaptă-te, române şi a fost cântat pe o muzică a lui Anton Pann la manifestarea Marii Uniri de pe Câmpia Libertăţii din Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. După Revoluţia română din 1989, poezia devine imnul naţional al României, păstrând textul lui Andrei Mureşanu şi muzica lui Anton Pann. Imnul naţional este un cântec patriotic adoptat de naţiunea unei ţări pentru a fi intonat în cadrul unor ceremonii publice naţionale şi internaţionale.

Titlul

Titlul este format dintr-un verb la imperativ, „deşteaptă-te” şi un substantiv în vocativ, „române”, urmate de semnul exclamării şi exprimă un îndemn hotărât adresat tuturor românilor de a se trezi la luptă împotriva tiraniei şi a tuturor duşmanilor ţării, precum şi pentru apărarea libertăţii şi independenţei naţionale.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Deşteaptă-te, române!, de Andrei Mureşanu, este alcătuită din unsprezece strofe de câte patru versuri fiecare. În cuprinsul poeziei se manifestă o înşiruire de îndemnuri, toate având ca principală modalitate de exprimare verbe la imperativ, implicând şi adresarea directă către neamul românesc, idee conturată prin vocativul „române”, care are valoare de sinecdocă, deoarece prin acest substantiv se subînţelege toată colectivitatea naţională (sinecdoca este figura de stil care constă în folosirea întregului în locul părţii componente sau a particularului în locul generalului; aici prin „român” se subînţelege toată naţiunea română, trecută, prezentă şi viitoare).

Prima strofă

Prima strofă reia titlul, îndemnând pe toţi românii la deşteptare naţională, la eliberare de sub tiranie, încurajându-i totodată să-şi construiască o altă soartă, mai bună, mai frumoasă, pe care s-o invidieze până şi duşmanii: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani! / Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”.

Strofa a doua

Fermitatea tonului prin care românii sunt impulsionaţi să-şi croiască o viaţă demnă – „Acum ori niciodată” – se continuă şi în strofa a doua, poetul adăugând argumentul originii poporului român. Mândria de a fi urmaşi ai romanilor este exprimată prin faima de care se bucură şi astăzi ginta latină: „Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume, / Triumfător în lupte, un nume de Traian!”.

Strofa a treia

Vitejia românilor se regăseşte în sângele fiecărui român, idee exprimată prin comparaţii – „Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii”, „şi sar ca lupi în stâne” – urmate de o enumeraţie care sugerează unitatea întregului popor: „Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!”.

Strofa a patra

Strofa a patra începe printr-o invocaţie retorică adresată direct eroicelor figuri istorice ale neamului, care pot vedea că românii sunt demni urmaşi ai luptei lor de independenţă şi libertate naţională. Îndemnul este exprimat prin verbul la imperativ, „priviţi” şi prin enumerarea unor domnitori exemplari, „Mihai, Ştefan, Corvine”, ca simboluri ale celor trei provincii româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Curajul şi spiritul lor de sacrificiu s-a transmis generaţiilor următoare, însetate, la rândul lor, de libertatea şi independenţa ţării: „«Viaţă-n libertate, ori moarte!» strigă toţi”.

Strofa a cincea

Idealul de unire a tuturor românilor este exprimat în strofa a cincea, prin două simboluri sugestive – „Milcov şi Carpaţi” – şi prin jurământul pe care aceştia îl fac în numele libertăţii întregii naţiuni: „Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate, / Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!”.

Strofele a şasea şi a şaptea

În următoarele două strofe se compune imaginea patriei prin metafora personificatoare „O mamă văduvită”, sugerând ideea că nerealizarea unităţii naţionale este dureroasă şi ţara cere sprijinul fiilor ei, rostind în acelaşi timp o imprecaţie, împotriva trădătorilor: „Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare / În astfel de pericol s-ar face vânzători!”.

Andrei Mureşanu

Blestemul continuă în strofa a şaptea, în care, ţara, personificată, invocă urgiile naturii care să se abată asupra laşilor, atunci când patria trebuie apărată: „De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, / Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, / Când Patria sau mama, cu inimă duioasă, / Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!”.

Strofele a opta şi a noua

Strofele a opta şi a noua aduc în memoria românilor asuprirea otomană, exprimată prin sinecdoca metaforică „iataganul barbarei Semilune” ce a provocat suferinţe şi chinuri atâtor generaţii. Românii jură să nu mai îndure niciodată tirania nimănui, fiind conştienţi că oricând ţara este pândită de primejdii, între care aceea de a-i fi răpită limba strămoşească. Ideile sunt exprimate prin interogaţii retorice, încărcate de revoltă: „N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui robie, / Al cărui jug din secuii ca vitele-l purtăm?”.

Strofa a zecea

Penultima strofă exprimă o adresare directă către „Români din patru unghiuri”, cu aceeaşi fermitate de la începutul poeziei, „acum ori niciodată”, îndemnând la unire în „cuget” şi în „simţiri”. Neamul românesc are datoria de a aduce la cunoştinţa întregii lumi faptul că teritoriul ţării a fost ciuntit prin şiretenie şi intrigi politice: „Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată, / Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!”. Îndemnurile din această strofă sunt realizate prin substantivul la vocativ – „români” – şi verbele la imperativ – „uniţi-vă” şi „strigaţi”.

Ultima strofă

Ultima strofă se adresează preoţilor, părinţii spirituali ai românilor, pe care poetul îi îndeamnă, prin vocativul „Preoţi”, la luptă pentru libertatea poporului şi a ţării, care este sfântă: „Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină, / Deviza-i libertatea şi scopul ei prea sfânt”. O altă idee ce se desprinde din aceste versuri este aceea că neamul românesc este creştin, credinţa lor în Dumnezeu fiind ilustrată prin metafora „oastea e creştină”.

Ultimele două versuri ale poeziei exprimă ideea sacrificiului suprem pe care românii sunt capabili să-l facă din dragoste pentru pământul străbun, pentru patria şi poporul lor: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost-pământ!”. De aici se desprind sugestiv şi principalele trăsături care caracterizează neamul românesc: curajul, setea de libertate şi demnitate naţională, spiritul de sacrificiu, dragostea de neam şi ţară, mândria de a fi român.

De remarcat în această poezie este tonul solemn şi retoric, ilustrat şi prin semnele de exclamare aşezate la sfârşitul strofelor, sugerând imperativ datoria românilor de a-şi apăra ţara şi poporul, de a lupta mereu pentru libertate şi demnitate naţională.

Prozodia

Versurile sunt lungi, măsura fiind de 13-14 silabe, rima este încrucişată, iar ritmul iambic.

Poezia Deşteaptă-te, române! are evidente calităţi de imn, constituindu-se într-un adevărat manifest ce militează pentru unitatea şi independenţa poporului român şi a ţării, fapt remarcat de Nicolae Bălcescu, care a numit-o Marseilleza românilor.

Distibuie pe: