Diacul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Diacul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Universul literar”, nr. 25 din 6 august 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Veneam pe înserate cu Ilarie, de la un loc de casă pe care rudenia mea voia să-l cumpere. Stăruise să văd şi eu locul acela, şi mai ales grădina, şi să-i spun la cât o preţuiesc. Locul era pustiu, pe-o uliţă departe. Din neamul Murăşenilor, cari îşi avură vatra aici, nu mai rămăsese decât un strănepot, şi acesta om bătrân acum, rămas neînsurat.

Din casa veche de odinioară, de care-mi aduceam şi eu aminte, nu mai rămăsese nici urmă. Locul îmi plăcu, şi mai ales grădina. Era mai mare de un iugăr, cu o prunişte ca pădurea. Mai erau patru nuci uriaşi în fund şi la intrare meri şi peri, cari nu păreau un soi prea ales.

I-am făgăduit lui Ilarie că jumătate din preţ îl dau eu, dar el nu păru bucuros.

– Mulţămesc, bădiţă Vasilie, dar am banii, i-am strâns pe-ncetul şi i-am pus de-o parte! Voiam numai să vezi şi dumneata locul. Aş vrea să ajungă iar în mâna neamului nostru.

– Păi cum? Aici ştiu că a fost vatra Murăşenilor.

– Aşa este! Dumneata, bădiţul meu, îţi vei fi uitat că bunica fiertatei neveste a mele, era o fată de-a Murăşanului, Şi m-am gândit să nu ajungă pe mâini străine. Am trei nepoţi pân-acum, şi ne va mai da Dumnezeu. E un loc de casă bun.

Cu unele indicaţii date de Ilarie, îmi adusei şi eu aminte de înrudirea aceea.

– Dacă-i aşa, dau eu toţi banii, Ilarie, şi te rog să nu te împotriveşti! După câte ştiu, eu te-am cununat cu răposata. Ştii cât de mult am preţuit-o.

– Ştiu, bădiţă Vasilie! răspunse vărul meu, cu glasul înduioşat. Da’, să nu te superi, nu pot primi cinstea. Vreau să-l cumpăr cu banii mei, m-am gândit prea mult la târgul ăsta… Şi-mi mai pare că fac un lucru de care se va bucura şi Paraschiva, acolo unde va fi. Şi aşa, rar îmi mai aduc aminte de ea, păcătosul de mine. În curtea şi grădina aceea a copilărit ea, la moşii săi, că părinţii îi muriră, când era ea abia de-o şchioapă.

N-am mai stăruit. Înţelegeam că omul avea dreptate. Mă gândeam ce alt ajutor i-aş putea da, când îmi adusei aminte că Ioniţă, feciorul lui, se plângea că le-ar mai trebui o pereche de boi, pentru a putea lucra bine moşia, ce creştea c-un iugăr-două, aproape în fiecare an.

I-am spus vărului meu hotărârea, şi el fu foarte bucuros.

– În iasară trebuie să bem două adălmaşuri, bădiţă Vasilie! Am în pivniţă vin de cinci ani, neînceput.

– Îl vom gusta, dacă va ajuta Dumnezeu, zic eu, vesel, scăpat de sarcina ce mă apăsa mereu de la refuzul lui Ilarie, cu locul de casă.

Veneam încet pe drumul plin de praf, povestind despre lucruri şi oameni de demult. Soarele asfinţise, lunecând încet din pânza de sânge, ce se ţesuse deasă la apus.

Distibuie pe: