Dimineaţa, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Dimineaţa, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în revista „Carpaţii”, nr. 10 din 15 octombrie 1943.

A apărut pentru prima oară în volum în Pagini alese (în secţiunea Din amintirile unui fals vânător. File din cartea naturii) în 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Coborâm de pe uşoara costişă de la marginea pădurii, unde era coliba, eu şi pădurarul Andrei, prin iarba mărişoară, grasă. Nu era încă o potecă, cum îmi spusese pădurarul, ci o ţineam drept spre pădure. Călcam parcă în răcoare mare şi, în curând, simţii umezeală rece la picioare. Pădurarul mă invitase decuseară să-mi scot bocancii de vânătoare din sac, să-i am la îndemână dimineaţa. Cotrobăii o vreme după ei, dar nu-i putui găsi, din simplul motiv că nu puteam aduce cu mine ce nu aveam. Voiam numai să nu mă creadă bădicul Andrei un vânător slab.

– I-am uitat acasă! i-am zis, punând liniştit sacul la o parte.

– Rău că i-ai uitat! Dimineaţa e rouă multă prin ierburi şi cu ce ai în picioare nu faci nicio ispravă. Uşor îţi poate veni un strănutat tocmai când se iveşte ţapul sau când pui puşca la ochi şi s-a isprăvit.

Simţind răcoarea şi umezeala de la picioare, vedeam că pădurarul avea dreptate şi mă întrebam cu groază: Oare voi strănuta? Nu acum, ci mai târziu; acum nu ar fi nicio primejdie, căci tăietura la care mergeam era încă departe, dincolo de culme.

– Rouă multă, bade Andrei! zic eu.

El mormăi ceva neînţeles. Îmi păru supărat.

– Mi-s ude leoarcă ghetele! zic eu iar.

– Păi, cum n-ar fi ude? Cine a mai auzit să vină cineva la ţapi cu ghetele din oraş? Fie dimineaţa, fie seara, roua cade din greu, că asta-i legea ei la aşa vreme.

– Acuşi vom apuca în pădure. Acolo n-a mai fi rouă.

– Nu, până vom ieşi în tăietură. Dar acolo să te ţii! E iarba până-n brâu.

În pădure – nici cale, nici cărare. Pădurarul se mira că nu văd cărarea tăiată printre tufişuri. Dar, deşi afară se zărea oleacă, cât ce puserăm piciorul în pădure, intrarăm din nou în noapte.

– O să merg eu înainte şi ţine-te după mine! îmi zise el. Îmi luă şi arma mea, şi bine făcu: deşi se simţea o strâmtă deschizătură printre tufişuri, eu mă încurcam mereu în ele.

– Va fi tăiată de mult cărarea asta, bade Andrei, au crescut crengile de se îmbină!

– Păi, nu poate fi ca la promenadia de la oraş, domnule judecător! vorbi cu silă pădurarul. E tăiată înainte cu trei ani, şi tinereţea aşa-i făcută, să crească. Numai ciotul nu mai dă vlăstare.

– Un ciot ca mine! rasei eu.

– Ca dumneata şi ca mine. Ţine-te numai bine după mine şi nu rămânea în urmă! Te pot plesni crengile peste obraz.

– Ba şi peste ochi. Se opri o clipă.

– Nu vreai să mergi dumneata înainte?

– Nu, mulţumesc!

– Dacă nu vreai, ţine-ţi un braţ mereu în faţa obrazului. Se vede că dumneata n-ai prea umblat prin pădure, când nu se vede bine.

Distibuie pe: