Dimineţile, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Dimineţile, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Ce să fie cu mine, Ilarie? Mi-e şi ruşine că aţipesc îndată după cină şi că nu mai putem sta de vorbă. Uite, cum stau în jilţ, mi s-au şi împăienjenit ochii, ba-mi pare că am şi visat ceva aşa la repezeală.

Îmi scuturai capul să mă trezesc mai bine.

– Ce să fie, bădiţă Vasilie, zilele de vară sunt lungi, noaptea se-ntemeiază târziu şi dimineaţa, când eşti acasă, nu dormi de amiazi, numai când mergi pe la pădure mai tragi câte un pui de somn.

– Oboseala zilei, zici tu? Dar eu nu fac nimic câtă-i ziulica de mare! Ce oboseală?

– De multe ori, când nu lucrezi nimic, te osteneşti mai tare decât când nu-ţi vezi capul de treburi. Se osteneşte duhul de nelucrare şi el moleşeşte şi trupul.

– Aşa ar fi, dacă mi-ar trece ziua greu! Dar nici nu bag de seamă cum se petrec, atâtea gânduri mă poartă cu ele.

– Păi te şi scoli prea de dimineaţă, bădiţul meu!

– Ce să fac, dacă mă trezesc cu noaptea în cap? Seara pic de somn, iar dimineţile sânt treaz înainte de a începe să se lumineze. Mi se pare că asta-i legea celor c-un picior în groapă, Ilarie!

– Ei, lege! Dacă n-ar tutui subţire şi prelung din cornul lui de bou prăpăditul ăsta de stăvar, nu te-ai trezi cu noaptea-n cap nici dumneata. I-am zis, de când ai venit acasă, să nu mai buciume şi pe la noi, că nu-i niciun cal în partea asta de uliţă, dar ai cu cine vorbi? El zice că trebuie să-şi ţină legea şi să sufle din corn pe toate uliţele satului, că de aceea capătă simbrie de la sat. Dacă ar fi după el, ar buciuma şi în ţigănie, că-i place să sune din corn amărâtului ăstuia de Moise. E mândru foc că el deşteaptă satul în toată dimineaţa.

– Lasă-l în pace, Ilarie, că eu sunt treaz înainte de a buciuma el! Şi nici nu-mi pare rău că mă deştept devreme! Acuşi voi intra în lumea somnului de veci. De aceea mi-e necaz că seara sunt aşa de neputincios şi moţăi îndată după cină.

Vorbeam cu vărul meu, Ilarie, în curte, unde cinam în serile de vară, la o măsuţă din scânduri date la rindea, bătută pe pociumbi, sub mărul cel mare. Aci îmi aducea Ilarie şi jilţul meu, scaunul cu spetează şi cu braţe lustruite de scurgerea anilor.

Nu biruia să se întunece de tot, căci în înălţimi luminau puzderie de stele. Aş fi dorit să rămân multă vreme aici, să mai povestesc cu vărul meu, care toată ziua era la câmp, după trebile lui – şi să înviu în răcoarea înserării, după năduful de peste zi din toiul verii. Dar îmi venea repede somnul şi trebuia să mă duc la culcare, băgând de seamă că vărul meu n-are cu cine vorbi.

Nu-mi părea rău că, de câţiva ani, dorm puţin şi că serile mă simţeam tare bătrân şi neputincios: mă trăgea prea tare aţa către împărăţia în care voi intra în curând.

Aşa şi în seara asta, după câteva încercări zadarnice să nu moţăi, m-am dus la culcare şi în grabă m-am cufundat în umbra dulce a morţii…

Distibuie pe: