Dolor, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan, de Ion Agârbiceanu, este un roman care are statutul Stanei.Considerat „mic roman” la apariţie (inclus ca atare de Gheorghe Adamescu în Bibliografia romanului românesc,în „Cele trei Crisuri”, nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1937, de Alexandru Piru, în Agârbiceanu romancier,în „Jurnalul literar”, nr. 29 din 16 iulie 1939, sau Ovidiu Drimba, în Preliminarii la o ediţie critică a lui Agârbiceanu,în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 1 din 1 ianuarie 1943, în care autorul vorbeşte despre „micile romane” – Popa Man, Stana, Jandarmul, Dolor),lucrarea cu acest titlu a apărut în 1930 la Craiova.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1968.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Vasile Albu se trezi pe la patru, îşi întinse braţele, ca două aripi nesfârşite, deasupra capului, atingând cu vârful unghiilor păretele – deşi, de trei zile, împinsese tot mai departe de zid divanul vechi şi ros -, apoi se ridică în silă, cufundându-se în arcurile prăpădite din mijlocul divanului, ca într-o prăpastie. Genunchii, ca de obicei, îi ajunseră la gură, şezând pe dihania aceea, în formă de reptilă, deşelată. Îşi întoarse obrajii palizi, buhăiţi de somn, către părete, îl privi ca pe un duşman şi, ridicându-se cu greu, împinse mobila şi mai departe de zid.

Avea o senzaţie de scârbă, de câte ori, întinzându-şi braţele, când se trezea din somnul de după masă, izbea în asprimea şi răceala păretelui.

Vasile Albu îşi încheie vesta, se apropie greoi de dulăpiorul cu cărţile de şcoală ale copiilor, printre care se rătăciseră, de ani, şi cărţi din biblioteca pe care, în tinereţe, avea de gând să şi-o înfiripeze. Nu trecuse încă peste cincizeci de volume, când îl năpădiseră copiii şi năcazurile vieţii. Puţine mai dăinuiseră până acum, ferfeniţite, cu paginile lipsă, de multă folosire şi între părerii locuinţei familiale, şi date împrumut la cunoscuţi.

În casă de om sărac şi cărţile au soarta animalelor de jug: se resimt amar de greul vieţii stăpânilor.

Vasile Albu alese un volum cu descrieri de călătorie, pe care-l mai citise de vreo zece ori, la intervale depărtate. Şezu la masă, îşi răzimă capul într-o mână şi află cu cale să nu înceapă citirea de la pagina întâia. Ştia el pe unde e mai interesant şi, frunzărind, se opri undeva şi începu să citească.

Dar căscatul îl omora! Era o după-amiază de august, în care năduful de afară, greu ca o atmosferă de plumb topit, pătrundea prin geamuri, prin uşi, prin păreţi, scurgându-se în trup, în suflet, ca o leşie groasă, îngreunând membrele şi sufocând respiraţia.

– Poate nu mi-am dormit porţia de somn, îşi zise Vasile, scoţând din buzunarul vestei un pui de ceasornic de nichel îngălbenit, cu sticla crăpată prin mijloc. Dar ceasul arăta patru jumătate.

Îşi astupă gura, apăsând palma mânii stângi pentru a întrerupe căscatul, ce-i pornea parcă din cap, greu şi tulbure, şi se forţă să-şi adune atenţia şi să citească.

Dar, de data asta, încercarea era zadarnică. În loc să înţeleagă ceva, şirurile îi jucau subt ochi şi se pierdeau, într-o ceaţă fumurie … Vasile Albu se trezea mereu cu gândul la familia lui, pe care, de-o săptămână, o aşezase la ţară, într-un sat cunoscut. El nu reuşise să capete concediu şi nu putuse rămânea în satul acela de munte. Dar era mulţumit că şi-a putut duce familia: Copiilor le prinde bine o lună de aer curat. Dar nevestei!

Distibuie pe: