După aperitive, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

După aperitive, de Ion Agârbiceanu, este o schiţă a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cele trei Crişuri”, nr. 15 din noiembrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Singurătate în1925.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Ei, comedie ca asta! Tu nu glumeşti deloc! Eşti beteag în toată legea! Ţi-a căşunat din mâncare, din peritivele ale blăstemate, care au ieşit acum la modă, să le mâncaţi înainte de prânz!

Bărbatul, cu barba răzimată în piept, clătină greu din cap, privind cu ochi glodoşi, ca de bivol.

– Zadarnic te aperi! Te văd după cum stai înfipt pe scaun! Ţi-ai zătonit stomacul. Nu mistuie şi pace! Şi cum vrei să mistuie? Eşti obicinuit tu cu comediele cele? Dă-i cu măsline, dă-i cu brânzeturi, dă-i cu ouă răsfierte, dă-i cu sardinii şi toate peste-olaltă, claie-grămadă, învălite în muştar! Şi ţuicile şi vinul roş pe inima goală! Mâncare de creştin e aceea? De câte ori ţi-am spus?

În loc de orice răspuns, bărbatul gemu, îşi lăsă pe speteaza scaunului grumazii groşi, pleoapele-i căzură grele şi, printre buzele groase, vineţii, pătrunse un pâsâit prelung, ca şi când s-ar dezumfla o băşică uriaşe. Femeia ascultă, cercetător: nu ştia de unde vine sunetul, dar aflând izvorul, sări înspăimântată de pe scaun şi alergă după sticla cu oţet la bucătărie.

Masa era întinsă, supa era pusă în farfurii, când d-lui Maximilian îi veni răul dintr-o dată, abia ce se aşezase la masă. Ce e drept, dumnealui venise azi cam întunecat de la slujba dumisale, dar nevasta nu băgă de seamă, mai ales că era cătrănită foc de întârzierea bărbatului.

Dar când să ducă întâia lingură de supă, braţul îi căzu greoi, obrajii mari, dăbălaţi, păliră ca la morţi şi ochii lui tulburi cerură ajutor şi milă.

Doamna Maximilian îi freca fruntea cu oţet, dar cum palma stângă şi-o ţinea subt ceafă grasă a bărbatului, simţea căldură mare şi nu-i mai fu frică; ştia că în primejdie de moarte omul se răceşte, iar al ei fierbea ca un cazan. Îl apăsă cu străşnicie pe frunte, c-o duşmănie tot mai mare, fiind încredinţată că numai din vina peritivelor acelor se slăieşte supa ei pe masă. Nu avea pentru ce să-l cruţe: de câte ori nu i-a bătut nasul că s-a dat cu toţi hajmandăii şi se încurca în bodega aceea blestemată câte-un ceas după ce iese de la slujbă, în loc să vină frumuşel acasă, să cruţe şi sănătate şi parale şi legiuitul neastâmpăr al dumnisale.

Dar oţetul era tare de tot, aproape spirt, şi doamna Maximilian începu să strănute, cutremurându-şi grămezile de carne de pe ea. Fruntea slobodă acum se înroşi ca jarul în câteva clipe. Domnul Maximilian gemea ca în visurile urâte. Nu-şi deschidea ochii, dar spunea ceva, bolborosea. Limba-i era legată.

Nevasta se nelinişti din nou, se simţea vinovată că prea a luat cu uşurinţă boala bărbatului. Chemă slujnica şi-i porunci să aducă la repezeală un doctor.

Distibuie pe: