După patru ani în Colibiţa, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

După patru ani în Colibiţa, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Buni ori răi, anii trec mereu şi nu se mai opresc din curs, parcă-i duce un râu nevăzut, care izvorăşte din hău şi se varsă în hău. Anii buni trec uşor şi iute, cei tăi se târâie, dar şi ei au sfârşit.

Pentru cei din Colibiţa, cei patru ani de când era Mărunţelu dascăl la ei în sat au fost ani buni: au umblat vremuri potrivite şi s-au făcut bucate din belşug, iar fânul şi otava nu mai încăpeau în şură şi şoproane, nici clăile mari, groase, cu „popa” în vârf, în grădinile şurii.

Pentru vreme bună s-au rugat mereu colibiţienii, mai ales femeile, ba au plătit şi popii să facă slujbe în cei patru ani, temându-se mereu să nu-i ajungă o pedeapsă a cerului, pentru că sufereau în sat – şi încă să le înveţe copiii – pe un fel de vrăjitor, un soi de spiriduş, care umple capul copiilor cu învăţături potrivnice lui dumnezeu.

Cine a mai auzit că pământul nu are margini, că dacă pleci din Colibiţa şi mergi tot spre răsărit ori tot spre apus iar ajungi în Colibiţa. Numai cât drumul nu-l poţi face tot pe uscat, ci şi cu corabia pe mare, că în lumea asta numai o parte este loc uscat, iar cinci părţi sunt acoperite de mări şi de râuri adânci.

Şcolarii şi şcolăriţele, în cei patru ani, începură să creadă ce le spunea Mărunţelu, dar părinţii lor în ruptul capului, nu! Şi-i sfătuiau şi pe copiii lor să nu pună la inimă tot ce le spune dascălul. Nu-s decât poveşti şi prostii de-ale lui! Cum să nu aibă pământul margini?

– Dar dacă-i rotund ca un glob, ce margini poate avea? se încăpăţânau şcolarii.

Şi ei făceau ce-i învăţase Mărunţelu. Luau un ou, îl ţineau în mână şi ziceau:

– Arată-mi dumneata, tată, unde e marginea oului? Poate fi oriunde şi nu-i nicăiri. Sau unde-i marginea roţilor de la carul nostru?

Omul se gândea, se uita la ou ori la roată, făcea „hm” şi nu ştia ce să răspundă.

– Acum, pune dumneata o muscă să meargă pe ou tot la apus ori tot la răsărit, şi vei vedea că ajunge de unde a plecat.

– Parcă am vreme să mă joc cu muştele? zicea omul cătrănit.

– Dacă nu, uite, eu iau creionul şi trag pe ou o linie pe unde ar fi mers musca. Vei vedea că ajung cu linia chiar de unde am început!

Şi şcolarul lua creionul şi trăgea linia. Toţi şcolarii şi şcolăriţele făceau acasă astfel de probe, când părinţii îi sfătuiau să nu creadă prostiile lui Mărunţelu.

Distibuie pe: