Poezia Echerul, de Marin Sorescu, face parte din volumul Tuşiţi, publicat în 1970 şi constituie o artă poetică ilustrativă pentru concepţia despre lumea superficială şi limitată, realizată sub formă de lirism obiectiv, cu ironia fermecătoare specifică scrierilor lui. Deşi în plină perioadă a neomodernismului, poezia păstrează fondul tradiţional al liricii, învelit într-o formă limpede şi încântătoare, în care versul este „scuturat de toate, podoabele” şi „descreţeşte fruntea” (Eugen Simion).

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistului Marin Sorescu, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă în poezie, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor. Poet neosmodernist, Marin Sorescu are „capacitatea excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune” (George Călinescu), printr-o caricaturizare a vieţii unor aspecte ale realului.

Lirismul subiectiv

Lirismul subiectiv se manifestă în această poezie prin adresarea directă, prin tonul gnomic către cititor, mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate de verbe la persoana a II-a: „aşezi”, „citeşti”, „ascultaţi” şi „priviţi”.

Lirismul obiectiv

Lirismul obiectiv este evident în enumerarea însuşirilor echerului, ca obiect foarte util în viaţa omului, prin verbele la persoana a III-a: „devine”, „se umflă” şi „sunt”.

Titlul

Titlul Echerul este o metaforăa perceperii vieţii de către oameni, care au cu toţii un şablon prin care privesc lumea înconjurătoare, instrument care-i lipseşte de bucurie şi satisfacţie.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Echerul este alcătuită din cinci strofe inegale ca mărime şi două distihuri, structură ce constituie un argument pentru încadrarea poeziei în neomodernism.

Strofa întâi exprimă o dublă utilitate a echerului, una firească, în matematică şi alta insolită, ca instrument literar.

Incipitul

Incipitul este constituit dintr-o definiţie persiflantă a instrumentului matematic, „Echerul, folosit şi în matematică”, conjuncţia „şi” fiind o înţepătură acidă a faptului că lumea se schimbă, că valorile care erau certe se diluează încet-încet înspre percepţia facilă: „Echerul, folosit şi în matematică, / Devine tot mai mult / Un instrument literar”.

Marin Sorescu

În mod obişnuit, acest obiect este necesar în desenarea figurilor geometrice şi, aşa cum se explică în dicţionar, este folosit pentru construirea şi verificarea unghiurilor drepte sau pentru trasarea dreptelor paralele cu o anumită direcţie dată. Poetul îi prevesteşte, însă, o altă întrebuinţare, mai potrivită decât rostul adevărat, acela de „instrument literar”.

Nota ironică specifică lui Marin Sorescu este evidentă în distihul următor, „Cu el poţi citi cu succes / O mulţime de opere”, utilizarea instrumentului matematic în lecturarea literaturii şochează, însă se justifică în lumea contemporană, a cărei superficialitate restrânge interesul pentru cultură la o măsurătoare strictă şi precisă.

În strofa următoare, printr-o adresare directă, eul liric oferă cu ironie instrucţiunile de folosire a echerului în citirea operei literare. Aşezat cu grijă pe prima pagină a cărţii, echerul lasă vizibil numai textul din „afara liniilor lui / De lemn”. „Îl aşezi frumos / Pe prima pagină, / Şi nu citeşti decât ce scapă / În afara liniilor lui / De lemn”.

Citind numai ceea ce nu este acoperit de echer, ci numai ceea ce se poate citi în interiorul liniilor lui, poţi să pierzi tocmai esenţa ideatică, deoarece este imposibil să potriveşti locul exact care să delimiteze în interior substanţa operei.

În strofa a treia, ideea citirii fugare, a şablonizării sensurilor literare se sugerează prin împuţinarea cuvintelor din vocabularul oamenilor, ceea ce duce la superficialitate, la nepăsare faţă instrucţie. „Împuţinate, / Cuvintele se umflă / Ca nişte broaşte, / Sugând şi sensul celor ascunse. / O jumătate de verb Te face să urli / De acţiunea tuturor romanelor Din viitorul deceniu”.

Cuvintele „Împuţinate” se deformează, se deturnează de la sensurile lor – „se umflă / Ca nişte broaşte” -, pericolul fiind acela că se diminuează astfel „şi sensul celor ascunse”. Jumătatea de verb care se poate citi la marginea echerului te incită, totuşi, „Te face să urli” şi să regreţi sfâşietor că nu mai poţi afla „acţiunea tuturor romanelor/ Din viitorul deceniu”. Absenţa lecturii va avea repercusiuni dezagreabile, omul va fi mult mai incult ca astăzi, pentru că pe el nu-l vor mai interesa operele viitorului deceniu.

Ironia poetului devine acidă în distihul următor, când acţiunea echerului se extinde şi acţionează nu numai în ceea ce priveşte lumea cărţilor, ci şi în alte domenii ale vieţii cotidiene: „Apoi echerul se poate extinde/ Şi în viaţa de toate zilele.” Superficialitatea receptării se extinde şi asupra existenţei umane, asupra tuturor aspectelor care compun viaţa de fiecare zi, din care poţi scăpa tocmai ceea ce este important.

În strofa a patra, echerul nu mai este un instrument privit cu amuzament, ci un simbol al spiritului limitat al oamenilor, care percep dogmatic, şablonat viaţa: „Sunetele, imaginile, sufletele / Sunt exagerat de mari, / Ascultaţi vorbele cu echerul, / Priviţi spectacolele cu echerul.”

Începând cu această strofă, persoana a doua singular este înlocuită cu persoana a doua plural, deoarece referirea poetului iese din zona individului, a celui care intră în mod singular în contact cu textul literar şi se manifestă global, la nivelul societăţii în general. „Sunetele, imaginile, sufletele” devin „exagerat de mari”.

Din acesta cauză, atrage atenţia poetul cu sarcasm, ele ar trebui reduse, restrânse la banal, iar pentru aceasta, vorbele trebuie ascultate cu echerul şi spectacolul vieţii trebuie privit cu acelaşi instrument care limitează percepţia. O sugestie subtilă a imaginii exprimate poate fi insultătoare pentru oameni, sunetele, imaginile ajung prea mari faţă de sensibilitatea, interesul pentru conţinut care slăbesc atât de mult, încât nu mai pot umple sufletele.

Ultima strofă amplifică ironia ascuţită a poetului care îndeamnă oamenii să nu se „aventureze” într-o dragoste adevărată fără să aibă „un echer la butonieră”: „Nu vă aventuraţi / Într-o dragoste adevărată / Fără un echer la butonieră. / Şi de asemenea, seara, înainte de culcare, / Puneţi la capul patului un echer / Pentru visele voastre de aur”.

Ultimele versuri evidenţiază un sarcasm amar al poetului, prin care se adânceşte incompatibilitatea dintre instrumentul matematic, ce măsoară rigid, stabilind cote exacte şi domeniul căruia i se aplică în mod cu totul nepotrivit: dragostea. Visurile pe care le au oamenii, unele foarte ambiţioase, „de aur”, s-ar anula prin uniformizare, prin platitudine, de aceea poetul îndeamnă ironic: „Puneţi la capul patului un echer/ Pentru visele voastre de aur”. Oamenii ar ajunge astfel ca nişte roboţi, fără personalitate, fără idealuri, fără străluciri spirituale, ducând o viaţă ternă, monotonă.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „echerului”, imaginea transparentă a superficialităţii umane, a lipsei de interes pentru conţinut, pentru o cultură amplă. Instrumentul matematic profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează lipsa interesului pentru lectură, ceea ce duce la ignoranţă. Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă trimite la idealurile „de aur” care n-ar trebui îngrădite.

Expresivitatea neomodernistă

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de registrul cojocvial, care conferă persuasiune sfatului pe care eul liric îl dă cititorilor. Remarcabilă este coexistenţa verbelor la persoana a II-a şi a III-a, precum şi faptul că ele nu sunt numeroase, ci utilizarea lor strict necesară argumentează împletirea armonioasă a lirismului subiectiv cu cel obiectiv: „aşezi”, „citeşti”, „ascultaţi”, „priviţi” / „devine”, „se umflă” şi „sunt”.

Referindu-se la lirica lui Marin Sorescu, criticul Marian Popa remarca: „Expresia simplă, tonul prozaic, familiar şi clar; e promovat poemul eseistic şi chiar didactic; din viaţa cotidiană sunt extrase poezia şi semnificaţiile generale, uneori prin asociaţii. Ulterior, întrebările se amestecă cu refuzurile, figurând o criză inteligentă a inteligenţei”.

Distibuie pe: