Poezia Fachir, de Emil Botta, face parte din volumul Un dor fără saţiu (1976) şi este o meditaţie pe tema relaţiei artă-creator. Tonalitatea este elegiacă, iar discursul poetic are accente de odă cântată omului/„cuc”.

Poezie simbolistă, textul poate fi interpretat în funcţie de valorile simbolului din titlu, „fachir”. Artistul devine fachir, pentru că arta cere sacrificii, actorul prelucrează cuvântul golit de sens într-o realitate nepropice artei; uneori, primeşte harul şi „înlemneşte” de bucurie. Rostul artei este să creeze iluzii, să înfrumuseţeze sărăcia şi nestatornicia existenţei. Lumea devine un teatru trist, cu actori-iluzionişti – fachirul – sau un circ în care clovnii jonglează cu iluzii. Actorul/poetul se simte responsabil faţă de public/cititor şi încearcă să-i îndulcească viaţa. Discursul liric este la persoana I.

Eul liric este însingurat şi rătăcit, pentru că ceilalţi, preocupaţi de real, nu pot descoperi aparenţa/ iluzie. E ca un cuc de pripas pe la case (sugerează ciudăţenia păsării care lasă oul în cuib străin), ascunzând omului obişnuit chinul de a fi altfel decât el; rătăcitor şi obosit, pentru că arta (teatru sau poezie) presupune trudă şi sacrificii. Este sărac şi sleit de puteri şi de gânduri; el ştie că nimic nu durează, că răutatea poate ucide, că limanul este mormântul. Nu plânge, ci deplânge demn condiţia umană supusă marii treceri. Pentru a îndulci acest destin, arta devine un joc blând, cu artificii, „pune haină de imagini pe cadavrul trist şi gol” (Mihai Eminescu).

Fachir este Actorul sau Poetul; el aşează pe un „pat cu cuie” cuvântul magic; la rândul său, cuvântul îl chinuie pe artist („jonglerii”/ „clovnerii”/ „fluieră-vânt”, „fac din cuc un fachir”). Fachir poate fi orice om conştient că viaţa îl mută din leagăn în mormânt, dar că merită trăită. Vântul şi stelele sunt simboluri ale depărtării şi ale inefabilului, poate sclipiri ale Divinităţii.

Arta descrie şi vehiculează tradiţii (universale sau autohtone): iluzionează, teatralizează obiceiuri de înmormântare. Eul liric este depozitar al valorilor spirituale, iar arta relevă semnificaţii ascunse ale realului. Şi el om, suferind şi fragil, poetul/artistul îşi ascunde durerile pentru a-l putea „distra” /distrage din real pe omul obişnuit, faţă de care se simte responsabil şi este compasiv şi înţelegător (îi descrie istoria/povestea, îl cântă/ încântă, îl boceşte, ajutându-l să trăiască şi să înveţe să stea pe „pat cu cuie”).

Emil Botta

Versurile laitmotiv „Eu cu jonglerii / eu cu clovnerii” relevă definiţia eului liric în viziunea lui Emil Borta – supralicitarea lirismului, poetul – conştiinţa hipersensibilă a neamului, arta ca forţă de sugestie şi de educaţie morală (responsabilitatea, demnitatea); repetate, versurile sporesc muzicalitatea elegiacă a textului şi dau eufonie de litanie, laitmotivul este şi un procedeu simbolist.

Sintagmele potrivite pentru un portret liric al omului în general şi al artistului în special sunt următoarele: „Un cuc de pripas” / „ce mai cuc sărac / i-am văzut şi faţa / sleită, slăbită”; „eu cu jonglerii / eu cu clovnerii / încerc să-l încânt / […] / pe Fluieră-vânt”; „pe pat cu cuie îl culc” / fac din cuc un fachir”, „lopeţi de pământ / arunc peste el”.

Stilul poetic este original datorită amestecului de tonalităţi grave şi de elemente colocviale (oralitatea).

Multitudinea de idei şi semnificaţii este relevată şi prozodic: discursul liric este conceput în versuri albe, negrupate în strofe, ci într-un singur tablou descriptiv. Cele cinci secvenţe sunt marcate prin cinci fraze, care încep cu literă mare (altfel, poetul nu foloseşte majuscule la început de vers): refrenul-laitmotiv devine şi concluzie lirică pentru simbolul din titlu. Versurile sunt albe (fără rimă), cu măsură de 4-8 silabe (metru popular) şi ritm iambic. Silabele de la sfârşit de vers (deşi nu rimează) sunt predominant consonantice/masculine, relevând o sonoritate aspră, gravă.

Versurile care explică sensul denotativ al simbolului din titlu sunt următoarele: „pe pat cu cuie îl culc, / fac din cuc un fachir”.

Câmpul semantic om/poet: „un cuc de pripas pe la casele noastre”, „fac din cuc un fachir”, „lopeţi de pământ / arunc peste el”. Câmpul semantic artă/poezie: „eu cu jonglerii / eu cu clovnerii”, „încerc să-l încânt / cu vânt cucu vânt, / să-l distrez cu nimic”.

Sintagme care sugerează interpretarea modernă a celor două mituri sunt următoarele: „frig în ochi îi arunc”, „lopeţi de pământ / arunc peste el”, „stele fumegânde şi focuri crescânde” (marea trecere şi mitul stelei).

Cuvintele fluieră-vânt, a încânta şi fumegânde s-au format astfel: fluieră-vânt = compunere cu cratimă; a încânta = derivare cu prefix: în+cânta; fumegânde = schimbarea valorii morfologice (gerunziu = adjectiv).

Distibuie pe: