Fără pământ, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Fără pământ, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cele trei Crişuri”, nr. 3-4 din martie-aprilie 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Dactilografa în1930.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pe podmolul lipit proaspăt, abia uscat de razele soarelui de primăvară, Moş Mitru şade ghemuit, păcăie din lulea, şi cu ochii albaştri, spălăciţi, fumurii, priveşte în zări, departe. De subt pălăria veche îi cad pe umeri, pe spate, şuviţe sărace, rare, unele răsucite, altele dezlânate, la culoare ca lâna de oaie seină. Sumanul ros îl ţine între umeri, iar picioarele i-s îngropate în călţuni grei, plini de umflături tari, deşi afară e cald şi soarele arde.

Moş Mitru stă nemişcat, ca un lucru vechi, mucegăit, pe care gospodinele harnice îl pun în soarele primăverii şi-n bătaia vântului, să-l scoată din boală. Dacă nu-i vezi faţa, ci numai uşoarele pâlcuri de fum albăstriu, ce se ridică sub streşină, se poate crede că-n sumanul acela vechi a căzut un tăciune.

Ceasuri întregi poate rămânea aşa nemişcat, cu ochii fumurii, duşi în zări departe. Baba trece de zeci de ori pe lângă el, cu treabă în casă, cu treabă pe-afară, prin curte, prin grădină, trăgând cu coada ochiului spre moşneag, tot mai oţărâtă, tot mai frământată, până când nu mai poate răbda! Se opreşte în fata lui, îşi pune mâinile în şold, pe şortul aspru de lână, şi-i zice:

– Nu ţi-e mai frică de înţepeneală? Moşneagul nu răspunde.

– Toată iarna ai gemut în păcel: „Valeo picioarele, că mi-s ca de plumb, valeo spatele”.

Şi acum, că te poti mişca pe afară, faci groapă în podmol. Nu ţi-e că-i prinde rădăcini?

Moş Mitru ridică încet capul şi o priveşte cu ochii lui fumurii. Parcă n-o vede.

– Nu ţi-e păcat de D-zeu! E o vreme s-o sorbi cu lingura, grădina e nesăpată, năpădeşte buruiana, şi tu stai, şi stai, şi păcăi mereu din drăcia ta fumul ce strică aerul lui D-zeu. Am tot nădăjduit. Cât a ţinut gerul, îmi ziceam: a înţepenit el aşa, că l-au pătruns durerile de-ncheieturi. Dar să vină numai primăvara şi să vezi cum se dezmorţeşte! Şi iată au trecut Sfinţii, toată lumea furnică după treburi, şi d-lui nu mişcă.

– Iar începi, Aniţo? zicea moşneagul, într-un târziu, mişcându-şi sumanul între umeri.

– Iar, că nu mai pot răbda.

– Şi de-abia de-acum ar trebui să te obicinuieşti cu răbdarea.

Moşneagul vorbi în silă, îşi întoarce capul şi priveşte în pământ.

– Ştiu eu la ce te gândeşti!

– Dacă ştii, tacă-ţi fleanca şi lasă-mă în pace!

– Nu-ţi mai iasă din cap dania de astă iarnă. Parc-ai fi dat pământul la străini, nu la copiii tăi! Mitre, Mitre! Zadarnic îţi mai pune popa patrafirul în cap! Tot păgân ai rămas în sufletul tău. L-ai legat cu lanţuri grele de bunurile lumei.

Distibuie pe: