Feudalismul este o noţiune apărută în secolul XVII, folosită pentru a descrie sistemul de relaţii economice, juridice, politice şi sociale din Evul Mediu european. Provenit din cuvântul latinesc feudum(fief),dar necunoscut de oamenii Evului Mediu, termenul feudalism a fost folosit cu sens foarte larg, denumind societatea medievală ca întreg, iar în acest mod poate fi înţeles drept un sistem socio-economic numit adesea sistem seniorial.

Într-un sens mai restrâns, era utilizat pentru a descrie relaţiile dintre seniori şi vasali, ce implicau acordarea unor teritorii în schimbul serviciilor militare. În acest sens, se consideră că feudalismul a apărut în secolul XI, într-o perioadă lipsită de stabilitate politică, ca mijloc de restabilire a ordinii, iar mai târziu a fost un factor cheie în fundamentarea unor monarhii puternice.

Termenul feudalism a mai fost folosit, adesea impropriu, cu referire la societăţile non-occidentale în care se pare că ar fi existat instituţii similare cu cele din Europa medievală. Diversele sensuri cu care a fost folosit acest cuvânt au făcut să se estompeze semnificaţia sa specifică, făcându-i pe numeroşi oameni de ştiinţă să-i conteste calitatea de concept util pentru înţelegerea societăţii medievale.

Potrivit învăţăturii marxist-leniniste despre formaţiunile social-economice, feudalismul este o orânduire social-economică, o etapă în dezvoltarea omenirii, caracterizată de un anumit mod de producţie. În ciuda acumulării şi sistematizării unui bogat material faptic, a numeroase observaţii, lucrări şi sinteze-ca acelea ale lui A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga – noţiunea de feudalism, ca ansamblu al unor relaţii de producţie, a rămas în general străină istoriografiei burgheze româneşti.

Cei mai mulţi dintre istoricii din trecut au negat existenţa relaţiilor de producţie feudale pe teritoriul ţării noastre, considerând că la noi au fost cu totul alte condiţii social-economice decât în ţările din Apusul Europei, că boierimea din Ţara Românească şi Moldova nu stăpânea pământul ca seniorii feudali din apus. I.C. Filitti, de pildă, care considera „feodalitatea” drept rezultatul unei anarhizări, credea că, întrucât la nord de Dunăre nu a existat o asemenea anarhie, nu a existat nici feudalism. Contradicţiile adânci ale teoriei lui Filitti – care, în lucrările sale, uneori recunoaşte şi alteori neagă caracterul feudal al proprietăţii funciare, sau admite structura feudală a societăţii, dar neagă suprastructura sa feudală – arată ele înşele criza în care se găsea istoriografia burgheză în perioada dintre cele două războaie mondiale.

În cazurile în care unii istorici au admis existenţa feudalismului pe teritoriul României, ei au redus noţiunea de feudalism la aspectul său formal, suprastructural, concepându-l ca un fenomen al vieţii politice, rupt de baza social-economică, de structura de clasă a societăţii. S-a afirmat că feudalismul la noi a fost rezultatul unei influenţe din Apus. Alţi istorici, considerând feudalismul numai ca un sistem de relaţii sociale, au căutat să arate că asemenea raporturi au apărut la noi abia la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca rezultat al unei legiferări de sus, pentru Ţara Românească, a domniei lui Mihai Viteazul (Alexandru Papadopol-Calimah, Radu Rosetti, Nicolae Iorga).

Datorită slabei cercetări a bazei economice a societăţii româneşti dinainte de secolul al XVII-lea, unii istorici au înfăţişat în mod idilic, patriarhal, vechea societate românească, în care – după părerea lor – nu ar fi existat antagonisme de clasă. „Eram atunci (în secolele XIV-XV) – scria Nicolae Iorga – un popor cinstit de ţărani harnici, ţărani erau boierii noştri şi în fruntea statului era ţăranul, smerit faţă de dumnezeu, care stătea pe scaunul domnesc al ţării”. Clar exprimată de Nicolae Iorga, această idee se întâlneşte mai puţin categoric formulată şi în lucrările altor istorici.

Problema proprietăţii solului şi aceea a relaţiilor dintre ţăranii aserviţi şi stăpânii de moşii au fost problemele cele mai dezbătute în istoriografia burgheză, îndeosebi în perioada ce a urmat marii răscoale ţărăneşti din 1907. Regimul proprietăţii feudale a fost înfăţişat în aşa fel încât să explice şi să justifice proprietatea burgheză. Istoricii burghezi au examinat problema pro­prietăţii de pe poziţii metodologice greşite. Ei nu au privit marea proprietate funciară din ţările române în evul mediu ca bază a relaţiilor de producţie feudale, ci mai mult ca o categorie juridică de sine stătătoare, a cărei examinare s-a făcut în mod izolat, fără să se ţină seama de dezvoltarea relaţiilor de producţie.

Împo­triva părerilor formulate de Radu Rosetti, care susţinea că marea proprietate este rezultatul „unui şir de uzurpaţiuni săvârşite în dauna ţărănimii”, s-au ridicat George Panu, Constantin Giurescu şi I.C. Filitti, care – apărând interesele marilor proprie­tari funciari – au căutat să arate că proprietatea pământului a aparţinut de la început boierilor – ca urmare a unei George Panu situaţii anterioare feudalismului – şi că ţăranii dependenţi sunt fie nişte simpli chiriaşi pe pământul boieresc (George Panu), fie urmaşii foştilor coloni din vremea romanilor (I.C. Filitti), care nu au fost niciodată proprietari (Constantin Giurescu). Deşi istoricii burghezi prezentau propriile lor idei ca rezultat al cercetării obiective, imparţiale, departe de orice influenţă politică, lucrările multora dintre ei apărau în realitate interesele statului burghezo-moşieresc, justificând structura acestui stat, pe baza unei pretinse tradiţii istorice străvechi.

Tributari istoriografiei burgheze din Apus, unii istorici au încercat să rezolve problema naşterii marii proprietăţi funciare şi a apariţiei celor două clase principale din evul mediu românesc aplicând realităţilor de la noi unele teorii ce păreau la un moment dat a fi universal recunoscute. Teoria „cuceririlor”, a „violenţei”, era menită să explice singură şi la noi, ca şi în alte părţi, apariţia clasei nobiliare şi a ţărănimii dependente. în Transilvania, naşterea proprietăţii feudale era explicată în mod exclusiv prin cucerirea de către nobilimea maghiară a teritoriului acestei ţări (Karacsonyi I.), negându-se procesul istoric obiectiv de naştere a proprietăţii feudale prin destrămarea obştilor româneşti, început înainte de cucerirea Transilvaniei de către statul feudal maghiar.

Unii istorici – printre care şi A.D. Xenopol – considerând că de o ţărănime dependentă în Ţara Românească şi Moldova nu se poate vorbi decât după „întemeierea” statelor, susţineau că ea a apărut ca urmare a supunerii populaţiei băştinaşe de către „elementul în mare parte nobiliar” venit din Transilvania. Alţi istorici, partizani ai aceleiaşi teorii, socotind că ţărănimea dependentă a apărut înainte de „întemeierea” statelor, explicau apariţia ei doar ca rezultat al procesului de cucerire, de supunere a populaţiei băştinaşe de către slavi, din rândurile cărora a apărut boierimea (Constantin Giurescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu).

încercarea aceasta de a explica un proces social-economic obiectiv prin teoria subiectivist-idealistă a „violenţei” a fost combătută de istoricii progre­sişti. Referindu-se la cei care susţineau că relaţiile feudale au apărut în ţările române prin „descălecarea” lui Radu Negru în Ţara Românească şi a lui Dragoş Vodă în Moldova, Nicolae Bălcescu a arătat că aceşti domni n-au putut veni ca nişte cuceritori, „n-au putut robi, n-au putut deposeda un popor întreg, ci, dimpotrivă, au trebuit a respecta obiceiurile lui…

Feudalitatea – spunea lămurit Nicolae Bălcescu – nu s-a putut introduce cu aceşti domni”. Condiţiile social-economice din acea vreme şi slaba bază documentară de care dispunea l-au împiedecat pe marele democrat revoluţionar să urmărească în mod concret modul în care s-a desfăşurat procesul de feudalizare, de naştere a marii pro­prietăţi feudale. Unele observaţii ale sale despre feudalism şi apariţia relaţiilor de producţie feudale în ţările române au rămas, însă, în cea mai mare parte, valabile şi astăzi.

Folosind concluziile cercetărilor marxiste cu privire la problema proprie­tăţii feudale, în prima parte a volumului de faţă se arată că apariţia şi creşterea proprietăţii feudale au avut loc în ţările române, ca şi în alte părţi, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, a destrămării obştilor de ţărani liberi, ceea ce a făcut ca o parte a ţărănimii să-şi piardă pământul şi să fie aservită în folosul unor reprezentanţi ieşiţi din sânul obştii, care s-au transformat cu vremea în conducători ai ei şi au ajuns să-şi transmită ereditar funcţiile. Folosind con-strângerea extraeconomică, ei şi-au lărgit puterea economică şi şi-au întărit rolul politic.

În secolul al X-lea, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, se con­stituie clasele care caracterizează societatea feudală: ţăranii dependenţi şi stăpânii feudali. în această vreme, izvoarele menţionează existenţa pe teritoriul patriei noastre a unor formaţiuni statale – cnezatele şi voievodatele – a căror apariţie poate fi explicată numai prin dezvoltarea societăţii din aceste părţi. Procesul de constituire a formaţiunilor statale feudale româneşti a fost frânat în dezvoltarea sa normală de noile valuri ale popoarelor migratoare care s-au abătut asupra teritoriului locuit de români.

Năvălirile pecenegilor şi cumanilor şi, mai ales, cumplita devastare prici­nuită de tătari au provocat distrugeri materiale considerabile. Prin aceste distrugeri şi prin aşezarea lor pe teritoriul românesc, năvălitorii au frânat pro­gresul societăţii. împotriva falsei teorii a istoricilor burghezi care arătau că năvălirea tătarilor a avut un rol pozitiv pentru ţările române, oprind expan­siunea statului maghiar la sud şi est de Carpaţi (Constantin C. Giurescu), se arată că principala condiţie obiectivă externă a cristalizării procesului de constituire a statelor feudale româneşti independente – la baza căruia a stat dezvoltarea raporturilor feudale – a fost slăbirea presiunii pe care o exercitau tătarii.

Cucerirea Transilvaniei de către maghiari şi organizarea ei într-un voievodat depinzând de coroana maghiară a făcut ca dezvoltarea ei ulterioară să se desfă­şoare în alte condiţii istorice decât regiunile de la sud şi est de Carpaţi, de care a continuat însă – în mod firesc – să fie strâns legată. Statul feudal a apărut ca rezultat al dezvoltării relaţiilor feudale şi al adâncirii antagonismelor de clasă. Se demască falsitatea teoriilor vechii istoriografii, care considera statul ca un organ al ordinii sociale, situat deasupra claselor, ca „mijlocul cel mai perfect din câte cunoaşte omenirea spre a asigura dezvoltarea liberă a unui popor” (Constantin C. Giurescu).

Formarea statelor feudale a dat un puternic impuls consolidării relaţiilor feudale, creşterii marii proprietăţi. începând cu secolele XII-XIII, în Tran­silvania, şi cu secolul al XIV-lea, în Ţara Românească şi Moldova, proprietatea feudală capătă un caracter ierarhic. Structura ierarhică a proprietăţii constituia expresia repartizării stăpânirii funciare şi a rentei – ca formă economică în care se realiza proprietatea feudală – în sânul clasei dominante, şi, în acelaşi timp, dădea clasei dominante putere asupra ţăranilor dependenţi, întărită prin constrângerea extraeconomică. Ierarhia funciară stătea la baza ierarhiei militare şi politice. Se face deosebire între dreptul de stăpânire superioară a domnului asupra întregului pământ al ţării (dominium eminens), marea pro­prietate (domnească, boierească şi bisericească), proprietatea ţărănească liberă şi dreptul de posesiune al ţăranilor aserviţi asupra sesiilor sau delniţelor lor.

După formarea statelor feudale, cu ajutorul domniei, stăpânii feudali caută să-şi sporească numărul de ţărani dependenţi şi să întărească exploatarea lor. în condiţiile în care ţăranii erau înzestraţi cu mijloace de producţie în general şi cu pământ în special, când ei îşi aveau gospodăria proprie, exploatarea lor nu se putea realiza decât prin constrângere extraeconomică. Obţinând recunoaşterea imunităţii din partea domniei, marile domenii au devenit unităţi teritoriale aproape independente, stăpânii lor fiind înzestraţi cu unele drepturi publice.

În opoziţie cu istoriografia burgheză, care socotea că „organizarea de stat a principatelor române prezintă de la început şi neîntrerupt un caracter unitar şi centralizat”, că „domnul concentra, în mâinile sale, pentru întreg teritoriul, puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească” (I.C. Filitti), în volumul de faţă se arată că statul feudal a trecut prin mai multe etape: fărâmiţarea feudală, centralizarea statului şi încercarea de instaurare a unui regim absolutist.

Fărâmiţarea feudală – în care o parte a funcţiilor puterii de stat se află în mâna fiecărui mare feudal în parte, rolul domnului fiind redus numai la coor­donarea acestor forţe teritoriale – a fost urmarea firească a dezvoltării modului de producţie feudal, o etapă în dezvoltarea procesului istoric. Ea a apărut pe baza noilor condiţii economice, în care îşi croia drum legea concordanţei rela­ţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie.

Negând existenţa economiei naturale ce caracterizează mai ales perioada fărâmiţării feudale şi exagerând dezvoltarea schimbului în această vreme, istorio­grafia burgheză considera că românii au practicat de la început o economie «naţională», de schimb (Gheorghe Zane). Exponenţii acestei teorii extindeau astfel asupra perioadei feudale trăsăturile economiei capitaliste.

Călăuzindu-se de indicaţiile clasicilor marxism-leninismului, cercetările recente au stabilit că, încă în perioada fărâmiţării feudale, s-au creat premisele economice pentru întărirea puterii centrale. Astfel de premise au fost: adâncirea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea agriculturii şi meşteşugurilor, creşterea producţiei destinată schimbului, dezvoltarea oraşelor. Puterea de stat a luat unele măsuri pentru a sprijini atât comerţul, cât şi producţia de mărfuri. Dezvoltarea schimbului, a relaţiilor marfă-bani, a dus la intensificarea exploatării ţăranilor dependenţi. întărirea exploatării feudale şi adâncirea contradicţiilor de clasă au determinat ascuţirea luptei de clasă.

Spre deosebire de Nicolae Bălcescu, care arăta că istoria societăţii este «istoria luptei necontenite a dreptului contra tiraniei, a unei clase desmoştenite de dreptul său în contra uzurpatorilor, luptă arzătoare, fără sfârşit, care va dura până când nu va mai fi umbră de tiranie», recunoscând astfel existenţa luptei de clasă, istoricii regimului burghezo-moşieresc s-au străduit a dovedi că dife­ritele clase şi categorii sociale din perioada cuprinsă între secolele XIV-XVI trăiau în armonie sau, cel puţin, că ţărănimea a avut o situaţie mai bună decât în ţările din Apus, deoarece „boierimea a avut la noi un caracter democratic” (Ioan Bogdan).

Nicolae Iorga credea chiar că «conştiinţa publică” a ţăranilor se manifesta «prin gradul de credinţă şi de ascultare faţă de boieri». Urmărind să dezbine pe oamenii muncii de diferite naţionalităţi din Tran­silvania şi să servească clasele dominante, interesate în înăbuşirea luptei maselor populare pentru drepturi democratice, istoricii burghezi – mai ales aceia din perioada dintre cele două războaie mondiale – au prezentat în mod fals marile răscoale ţărăneşti din această provincie, privindu-le numai ca manifestări ale luptei românilor împotriva asupririi de neam.

Supunând unei atente analize materialul documentar existent, autorii prezintă diferitele forme ale luptei ţărănimii împotriva exploatării feudale, luptă care culminează cu marea răscoală a iobagilor români şi maghiari de la Bobâlna. Ei demască caracterul naţionalist-şovin al istoriografiei burgheze reacţionare, care a negat lupta comună a răsculaţilor români şi maghiari.

Bogatul material documentar folosit ilustrează faptul că în focul luptelor duse de masele asuprite din Transilvania împotriva exploatatorilor s-au făurit unitatea şi frăţia dintre oamenii muncii din patria noastră, indiferent de naţionalitate. De aici au izvorât tradiţiile revoluţionare de luptă ale poporului român şi ale naţionalităţilor con­locuitoare, tradiţii cărora partidul şi guvernul ţării noastre le acordă o înaltă preţuire.

Dezvoltarea relaţiilor feudale şi ascuţirea contradicţiilor de clasă, în noile condiţii economice, au pus în faţa clasei dominante sarcina de a întări organele de constrângere a producătorilor direcţi. Această sarcină nu putea fi realizată decât prin întărirea puterii centrale. Încercările istoricilor burghezi de a lămuri cauzele întăririi puterii centrale în a doua jumătate a secolului al XV-lea au fost de la început sortite eşecului, de vreme ce au rupt istoria politică de cea social-economică. Ignorând istoria dezvoltării forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, ei au considerat întărirea puterii centrale ca rezultat al activităţii domnilor.

Istoricii burghezi au ascuns principală funcţie a statului, care era: aceea de a ţine în frâu majoritatea populaţiei în interesul minorităţii exploatatoare, considerând ca principală funcţie a statului pe aceea de apărare a teritoriului de duşmanii săi dinafară. Istoricii burghezi nu au putut să înţeleagă că interesele apărării au grăbit numai, nu au determinat întărirea puterii centrale.

Punându-se accentul pe progresul economic care a dus la naşterea starului centralizat, în volumul de faţă se arată că întărirea puterii centrale a avut o importanţă pozitivă: au încetat luptele feudale care ruinau ţara şi înlesneau duşmanilor dinafară posibilitatea de a-i invada teritoriul, au fost create anumite condiţii pentru creşterea producţiei agricole, pentru dezvoltarea oraşelor şi a comerţului.

Această dezvoltare a fost însă ameninţată permanent de primejdia otomană. Studiind lupta ţărilor române împotriva turcilor, istoriografia burgheză atribuia întregul merit al marilor victorii obţinute de poporul român clasei dominante, neglijând rolul maselor populare. Politica trădătoare a marilor feudali, de pacti­zare cu Poarta, era prezentată ca o politică înţeleaptă, ca un abil joc diplomatic.

Se stabilesc principalele etape în evoluţia luptei pentru apărarea indepen­denţei ţărilor române până la mijlocul secolului al XVI-lea, când au fost aservite de turci. în prima etapă, care ţine până la 1428, Ţara Românească, în alianţă cu ţările vecine, a jucat un rol de seamă în organizarea rezistenţei la Dunăre, sub conducerea lui Vladislav-Vlaicu, Mircea cel Bătrân şi a lui Dan al II-lea cel Viteaz.

O a doua etapă cuprinde ultimele două treimi ale veacului al XV-lea şi primii ani ai veacului următor. în condiţiile întăririi presiunii turceşti la Dunăre, lupta pentru apărarea independenţei atinge apogeul sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. În cea de-a treia etapă a luptei pentru apărarea independenţei (1521-1541), în ciuda eforturilor unor domni ca Radu de la Afumaţi sau Petru Rareş, de a rezista cotropirii turceşti, a avut loc aservirea ţărilor române faţă de Poartă.

În condiţiile creşterii presiunii şi ale pericolului transformării ţărilor române în paşalâcuri, în deceniul al V-lea al secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara s-a realizat vremelnic unitatea de luptă a poporului român împotriva turcilor. Ca şi Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au ştiut să organizeze avântul maselor şi îndeosebi al ţără­nimii, obţinând cu ajutorul mobilizării populare strălucite victorii asupra turcilor.

Referindu-se la una din aceste victorii, cea dobândită de ostile Moldovei la Vaslui, Karl Marx sublinia caracterul popular al oastei învingătoare. „Armata moldovenească – scria el – (compusă din 40.000 de oameni slab înarmaţi, ţărani care fuseseră luaţi aproape direct de la plug, 5.000 de ţărani unguri… şi 2.000 de polonezi), deşi mult mai slabă decât cea turcească, a zdrobit-o complet».

Victoriile obţinute de poporul român în lupta anti-otomană la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea au slăbit puterea turcilor şi au amânat pentru mai bine de un secol instaurarea dominaţiei otomane în ţările române. Această amânare a îngăduit poporului român în a doua jumătate a secolului al XV-lea un progres economic – cunoscut de altfel întregii Europe – întemeiat pe dezvoltarea producţiei de mărfuri, a oraşelor, care n-ar fi fost cu putinţă în condiţiile cuprinderii ţărilor române în hotarele Imperiului otoman.

Vorbindu-se de luptele poporului român împotriva primejdiei otomane în vremea lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, se apreciază – în lumina concepţiei marxist-leniniste – personalitatea acestor domni şi meritele lor faţă de ţară. Agravarea contradicţiilor feudale la începutul secolului al XVI-lea în Ungaria şi Transilvania a dus la izbucnirea războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja, după înăbuşirea căruia ţărănimea dependentă a fost legată de glie.

Datorită subjugării economice a ţărilor române inte­reselor turceşti, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea este frânată dezvol­tarea liberă a schimbului, a relaţiilor marfă-bani. Principalele produse ale ţării iau tot mai mult drumul Constantinopolului. În tendinţa de a mări cantitatea de cereale pe care să le valorifice pe piaţă, feudalii trec la reorganizarea dome­niilor, căutând să mărească exploatarea ţăranilor sub forma rentei în muncă, în centrul atenţiei feudalilor începe să fie producţia pe rezerva feudală, pe care ei o extind de cele mai multe ori în dauna delniţelor ţărăneşti. Birurile tot mai grele care apasă asupra ţăranilor, ca urmare a creşterii obligaţiilor ţărilor române faţă de Poartă, precum şi tendinţa boierilor de a-şi mări domeniile, fac ca un număr tot mai mare de ţărani să-şi piardă pământurile în folosul boierilor.

Lărgirea rezervei feudale, accentul care începe să se pună pe clacă, forma cea mai grea de exploatare a ţăranilor, făceau ca feudalii să caute să-şi asigure forţa de muncă absolut necesară creşterii producţiei de cereale şi să-şi întă­rească dreptul de stăpânire asupra ţăranilor. Asigurarea forţei de muncă neputând fi făcută atâta timp cât ţăranii beneficiau încă de dreptul de strămutare, feudalii din Ţara Românească reuşesc la sfârşitul secolului al XVI-lea să desfiinţeze dreptul de strămutare, să lege pe ţărani de pământ. Legarea de pământ a ţăranilor, legi­ferată apoi prin „legătura” lui Mihai Viteazul, a contribuit la adâncirea contra­dicţiilor de clasă, având o influenţă negativă asupra dezvoltării ulterioare a statului.

Situaţia de dependenţă politică a ţărilor române faţă de Poarta otomană, obligaţiile mereu sporite pe care turcii le pretindeau au determinat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea ridicarea la luptă împotriva lor, care culminează cu marile victorii obţinute la sfârşitul veacului, sub conducerea lui Mihai Viteazul, în vremea căruia se realizează pentru scurt timp unirea celor trei ţări româneşti.

Lucrările monografice ale istoricilor burghezi închinate studierii domniei lui Mihai Viteazul vădesc mărginirea istoriografiei vechi în explicarea ştiinţifică a fenomenelor istorice complexe. în afară de lucrarea lui P.P. Panaitescu, care încearcă o analiză a situaţiei interne, nici un alt studiu monografic nu explică politica externă a domniei lui Mihai Viteazul prin cea internă, nu arată pe ce forţe social-politice s-a sprijinit lupta antiotomană a poporului român, aşa cum se face în volumul de faţă.

Un loc important îl ocupă istoria culturii. Spre deosebire de istoricii din trecut, care au studiat fenomenele culturale fără legătură cu viaţa social-economică, autorii volumului de faţă explică evoluţia culturii prin schim­bările petrecute în baza economică a societăţii. Se scoate în relief originalitatea culturii feudale româneşti, aportul poporului român la comunitatea de cultură a sud-estului european, cât şi trăsă­turile comune cu cultura popoarelor vecine.

Este ştiut că istoricii burghezi considerau că evoluţia culturii româneşti se datorează mai cu seamă influenţelor venite dinafară, reducând în acest chip rolul creator al poporului român. Astfel, de pildă, Sextil Puşcariu afirma că „aproape toate manifestările mai importante au luat fiinţă în urma unei influenţe venite din Apus”. Combătând asemenea concepţii, în volum se arată că influenţele străine nu pot avea un rol hotărâtor în dezvoltarea culturii sau artei feudale, care este legată în mod nemijlocit de dezvoltarea societăţii, de necesităţile ei, influenţele fiind recepţionate şi asimilate numai în măsura în care corespundeau acestor necesităţi.

Vorbindu-se de rolul jucat de biserică în evul mediu, în volum se arată că şi în ţările române ea a sprijinit întărirea statului feudal şi a contribuit la con­solidarea relaţiilor feudale, că ea apare – aşa cum sublinia Friedrich Engels – ca o „chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente”. Ea a susţinut un timp eforturile de apărare împotriva cotropirii unor puteri străine – mai întâi a unor state catolice, iar apoi a Imperiului otoman. Biserica a exercitat vreme îndelungată un adevărat monopol al culturii scrise, după cum ea a dat în bună parte şi conţinutul ideologic al operelor de artă.

Sub conducerea bisericii s-au organizat principalele centre feudale de activitate cărturărească şi artistică ale evului mediu. Promovând o cultură ce propovăduia supunerea în faţa exploatării feudale, considerate veşnice, biserica a devenit una din armele clasei dominante în exploatarea maselor muncitoare şi în consolidarea poziţiei ei. Biserica a ajuns unul din cei mai mari proprietari feudali, exploatator nemilos al muncii ţăranilor dependenţi, mănăstirile bucurându-se de mari privilegii de imunitate, iar clerul înalt de drepturi excepţionale.

Fără a se neglija studiul literaturii cu caracter religios – a cărei importanţă a fost mult exagerată în trecut şi căreia i s-a acordat acum locul ce-i revine – s-a dat o atenţie deosebită elementelor de cultură laică, literaturii istorice, juri­dice etc., precum şi acelor indici revelatori ai dezvoltării culturale într-o epocă dată, care sunt învăţământul, tiparul şi bibliotecile. Se subliniază în mod deosebit importanţa şi originalitatea creaţiilor culturale ale poporului, ignorate în sintezele istoricilor din trecut.

De-a lungul întregului volum, autorii au căutat să scoată în relief strânsele legături economice, politice şi culturale dintre cele trei ţări româneşti. Totodată, ei au arătat rolul şi locul poporului român în istoria universală, importanţa europeană a luptelor şi victoriilor sale împotriva pericolului otoman. Colectivul de autori este conştient de faptul că unele probleme nu au fost pe deplin rezolvate în volumul de faţă, deoarece stadiul actual al cercetărilor şi lipsa unor monografii nu au permis aprofundarea în egală măsură a tuturor problemelor tratate.

Distibuie pe: