Apartenenţa operei la genul epic, specia literară povestirea în ramă

Mircea Cărtărescu, scriitor contemporan, aparţinând generaţiei postmoderniste, a publicat volume de versuri – Faruri, vitrine, fotografii (1980), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990) – şi de proză – Visul (1989), Nostalgia (1993), Travesti (1994) şi Orbitor (1996).

Mircea Cărtărescu aduce în literatura română un procedeu stilistic inedit, dând valoare mai ales textului scris şi mai puţină atenţie realităţii înconjurătoare, exprimând un interes major pentru modalităţile interne ale textului, cititorul fiind considerat martor şi colaborator în redactarea acestuia.

Textul literar Florin scrie un roman, de Mircea Cărtărescu, ilustrează o dublă povestire în ramă, fiind construit într-o manieră cu totul nouă în literatura română, accentul fiind pus pe legătura dintre realitate şi ficţiune. Totodată, acest text inedit evidenţiază lămuritor conceptele de personaj, narator şi autor şi rolul acestora în cadrul unei opere literare.

Titlul

Titlul,Florin scrie un roman, accentuează concepţia postmodernistă a autorului despre importanţa textului scris – „scrie un roman” -, precum şi despre rolul şi menirea personajului literar, „Florin”, care îmbină trei ipostaze: personaj al scriitorului Florescu, narator al unui roman haiducesc şi autor (scriitor) al acestui roman. Pe de altă parte, secvenţa referitoare la scrierea romanului ocupă partea cea mai întinsă a acestei opere şi constituie încă un argument pentru titlu.

Structura povestirii

Textul Florin scrie un roman este alcătuit din trei secvenţe epice, constituite în povestiri în ramă, fiecare dintre ele fiind inclusă în altă naraţiune şi marcată grafic prin punctele de suspensie plasate la sfârşitul uneia şi la începutul următoarei secvenţe.

Prima secvenţă epică

Prima secvenţă epică este reprezentată de fragmentul care ar sugera deznodământul, său ultima parte a unui roman haiducesc, scris de un adolescent, pe nume Florin. Începutul acestui fragment ilustrează ideea că el este continuarea subiectului – „După ce scăpă şi din această primejdie” – cu nararea unui alt episod din viaţa aventuroasă şi plină de primejdii a haiducului Florea. Dialogul cu hangiţa Aniţa relevă statutul haiducului, menirea lui de a face dreptate şi de a-i pedepsi pe boierii hapsâni, care-i asupresc pe bieţii ţărani: „însemn la răboj (bucată de lemn pe care se crestau diferite calcule, socoteli)pe cutare şi pe cutare boier ce-i obideşte pe ţărani. Vara-i pândesc în codru cu sâneaţa (puşcă primitivă)asta a mea şi-i judec cum ştiu eu. Unul nu scapă de pedeapsă”.

Mircea Cărtărescu

Ura haiducului se îndreaptă şi împotriva poteraşilor, având în frunte pe căpitanul Gealatu, o „fiară însetată de sânge”, care-l fugărea şi-l încolţea prin toate „sălaşurile şi ascunzişurile de taină”, de parcă îl trăda cineva. Aniţa îşi fereşte privirile cu vinovăţie, deoarece ea îl ascundea într-o „odaie de taină” pe căpitanul Gealatu, un om „crunt la înfăţişare” şi cu „o rană urâtă, de la buze la ureche”, pe care o căpătase de ta haiducul Florea. Hangiţa îl îndeamnă să se răzbune pe voinic, pe care îl ura la rândul ei, deoarece acesta îi respinsese dragostea: „e vremea să-i iei gâtul nemernicului care mi-a respins dragostea!”. Ca urmare, poteraşii l-au legat pe haiduc cu funii groase, iar Gealatu îl ameninţă cu moartea.

Deşi ameţit de „somnoroasa” pe care hangiţa i-o turnase în băutură, haiducul „şuieră o dată cum ştia el” şi Bălanul, armăsarul şi tovarăşul „de nădejde în toate primejdiile”, năvăli în han şi „îi zdrobi capul lui Gealatu”, cu o singură lovitură de copită. Încordându-se din toate puterile, Florea a rupt frânghiile, a smuls un iatagan de la un poteraş şi a început să-i spintece, până când „nici unul din cei patruzeci de ticăloşi” nu mai rămase în picioare. Finalul romanului rămâne deschis altor aventuri legendare ale haiducului Florea, care, lăsând-o pe Aniţa îndurerată, „se avântă prin văi şi lunci spre alte isprăvi vitejeşti”.

Talentul de scriitor al adolescentului Florin este ilustrat de limbajul arhaic al vremurilor de demult, rămase în legendă prin vitejia unor eroi populari înzestraţi cu trăsături excepţionale şi însetaţi de dreptate şi de libertate. Pentru a reda atmosfera legendară a acelor timpuri străvechi, Florin foloseşte cu măiestrie arhaisme lexicale – „haiduc”, „zlot”, „crâşmăriţă”, „han”, „poteră”, „răboj”, „prigoană” -, cuvinte şi expresii populare – „chimir”, „a obidi”, „jivină”, „cofă”, „straie”, „drumeţi”, „ibovnică”, „bat satele”, „să tot trăieşti”, „bea o lulea de tutun”, precum şi neologisme, pentru a ilustra timpul în care a fost creat romanul – „paralele”, „a respinge”.

Personajele acestei secvenţe sunt eroi populari, reprezentativi pentru vremurile străvechi ale neamului românesc. Haiducul Florea este însetat de dreptate şi a luat calea codrilor, ca şi mulţi alţi voinici, din dorinţa de a lupta împotriva asupritorilor şi de a-i apăra pe ţăranii obidiţi. Ca orice erou popular de baladă, el este înzestrat cu puteri supranaturale, fapt ce reiese atât din relaţia cu armăsarul năzdrăvan, cât şi din forţa lui, ieşită din comun.

Fiind legat cu funii groase şi ameţit de efectul licorii turnate de Aniţa în vin, haiducul reuşeşte să scape din mijlocul a patruzeci de poteraşi, cu ajutorul calului Bălan, care ştie exact cine este duşmanul voinicului şi-l loveşte mortal pe Gealatu. De aici reiese şi comuniunea om-animal, o temă populară întâlnită în majoritatea creaţiilor folclorice. Generos, viteazul Florea nu o ucide pe Aniţa pentru trădare, ci, după ce dă foc hanului, o lasă „pe vicleana Aniţa să jelească la marginea drumului”.

Florea este un haiduc aprig şi viteaz, cu un puternic simţ al dreptăţii şi libertăţii. Având „o viaţă de fugar”, cu potera pe urmele lui, eroul nu renunţă ia menirea sa, de a pedepsi samavolniciile înfăptuite de boierii care-i asupresc pe bieţii ţărani, împlinindu-şi cu hotărâre menirea: „Sări apoi pe cal şi, cu pletele-n vânt, se avântă prin văi şi lunci spre alte isprăvi vitejeşti.

În antiteză cu viteazul haiduc este conturat personajul negativ, căpitanul Gealatu, al cărui nume şi înfăţişare – „chipul lui hâd” – sunt sugestive pentru caracterul său de om crud şi violent. Laşitatea acestui personaj este în opoziţie cu vitejia lui Florea, deoarece căpitanul se foloseşte de ura Aniţei pentru a-l putea prinde pe voinic. Gealatu îi întinde o capcană haiducului, pe care, cu vicleana complicitate a crâşmăriţei, îl încolţeşte la han, el fiind însoţit şi de patruzeci de soldaţi înarmaţi cu iatagane. „Fiara însetată de sânge”, cum este numit căpitanul, îşi primeşte pedeapsa binemeritată, fiind ucis de calul năzdrăvan al haiducului.

Aniţa este personajul feminin al acestei naraţiuni. Sub masca veseliei – „voioasă şi zglobie” – ea ascunde viclenie şi perfidie, deoarece ascultă cu prefăcută compătimire destăinuirile haiducului Florea, apoi îi toarnă o licoare „somnoroasă” în vin, pentru a-l preda poterei. Răutăcioasă şi răzbunătoare din micime sufletească, ea îl trădează pe Florea din orgoliul josnic de a nu-î fi fost împărtăşită dragostea: „Acum e vremea să-i iei gâtul nemernicului care mi-a respins dragostea!”. Aniţa este pedepsită penam trădare, prin suferinţa de a-şi vedea ibovnicul ucis şi hanul ars, precum şi de semeţia voinicului, care o părăseşte, lăsând-o să jelească la marginea drumului.

Fragmentul ilustrativ pentru romanul scris de adolescentul Florin, se aseamănă cu volumul de povestiri Hanu-Ancuţei, de Mihail Sadoveanu, atât prin naraţiunea întâmplărilor din „vremea veche”, cât şi prin locurile şi obiceiurile oamenilor de demult Astfel, în afară de timpurile mitice, se întâlnesc aici personaje din povestirile sadoveniene: haiducul însetat de dreptate, hangiţa, cu nume diminutival, „Ancuţa”-„Aniţa”, hanul la care se află oaspeţi şi care este şi locul de desfăşurare a întâmplărilor, limbajul arhaic, atmosfera de legendă. Diferenţa constă în figura hangiţei, care la Sadoveanu a fost totdeauna de partea dreptăţii, pe. când, aici, Aniţa este vindicativă (răzbunătoare)din geloziei un sentiment josnic şi degradant din punct de vedere moral.

A doua secvenţă epică

A doua secvenţă epică începe cu puncte de suspensie şi literă nucă, însemnând că Florin recitise în gând ultimele pagini ale romanului, aşa cum, de altfel, şi mărturiseşte încântat. Deşi avea numai treisprezece ani, el este capabil să-şi imagineze oameni şi întâmplări extraordinare şi speră ca şi prietenilor lui din „gaşcă” să le placă la fel de mult finalul romanului, mai ales că citiseră şi ei ce scrisese Florin până atunci. Fiind în vacanţă, copiii se întâlneau aproape zilnic, se plimbau cu rolele şi „pălăvrăgeau”. Florin are un dispreţ superior faţă de alţi doi băieţi care se apucaseră şi ei să scrie „un S.F.”, dar nu reuşiseră pentru că „nu-i dusese mintea”.

Mulţumit de romanul său, Florin se joacă la computer, părându-i-se simplu să manevreze destinele altor personaje – eroul Duke şi monştrii – şi întrebându-se dacă acestea ştiu că nu sunt reale, ci numai eroii unui joc. Plictisit, Florin îşi ia caietul în care era scris romanul şi pleacă să-şi întâlnească prietenii, „la colţul străzii”. Găseşte numai nişte îngâmfate de fete, pe „încrezuta de Ana, cu celelalte capre, Florina şi Elena”, cărora încearcă să le atragă atenţia printr-o mişcare de fluture a patinelor cu rotile.

Ana, fosta lui prietenă, pe care „i-o suflase Călăul dintr-a opta”, se face că nu-l observă şi cititorul deduce că ea îl inspirase în roman pentru personajul Aniţa. De aceea, el regretă că n-o pedepsise mai rău în roman, ci numai o lăsase să plângă la marginea drumului. În aşteptarea băieţilor, Florin se consolează cu ideea că oricând poate schimba destinul Aniţei, ca să se răzbune pe trădătoarea lui „fostă” prietenă. Secvenţa se termină cu puncte de suspensie, pentru a realiza o trecere firească la secvenţa următoare.

Limbajul acestei secvenţe este adecvat vârstei de adolescent, în vremuri contemporane, fiind ilustrat atât prin cuvinte de argou – „marfă”, „gaşca”, „chestia”, „haios” -, prin neologisme care reliefează o mentalitate nouă şi preocupări moderne – „computer”, „rolele”, „un S.F.”, precum şi prin expresii ale limbajului oral, specifice vârstei şi secolului nostru – „la pariu”, „i-o suflase Călăul”, „dădea la picioare”.

Personajul principal al acestei secvenţe este Florin, un băiat de 13 ani, inteligent şi eu înclinaţie către literatură – „ca un scriitor adevărat” -, aşadar cu talent şi sensibilitate. El este mândru de romanul său, având intuiţia reuşitei – „Marfă!” – şi orgoliul creatorului, pe care şi-l va satisface prin presupusa admiraţie a prietenilor lui, cărora spera că le va plăcea romanul: „Chestia asta o să le placă, la pariu, şi lui George Mare şi lui Ovidiu, care deja citiseră aproape tot romanul”.

El face parte dintr-un grup de băieţi, cu care se aseamănă în păreri şi preocupări, de aceea se numesc, în limbajul argoului uzual, „gaşcă”. Dintr-o infatuare copilărească se gândeşte la ei cu superioritatea celui care a izbutit să scrie un roman adevărat, cu personaje şi „aventuri palpitante”, spre deosebire de cei doi, care încercaseră să creeze „un S.F.”, dar nu-i dusese mintea prea mult şi „idioţii” se rezumaseră la aspectul exterior al personajelor, fără să imagineze situaţii interesante sau aventuroase, care să le dea viaţă.

Jocul pe computer îl plictiseşte repede, deşi îl interesează mai ales faptul că poate manevra personajele, hotărându-le destinele. Fetele, Ana, Florina şi Elena, sunt conturate numai din perspectiva atitudinii pe care Florin o are faţă de ele. Ca orice adolescent, el încearcă să atragă atenţia asupra lui, prin figura „fluturele”, pe care o execută cu rolele, ar vrea să fie admirat de Ana, fosta lui prietenă. Rănit în orgoliu pentru că aceasta îl ignoră, se enervează şi îşi promite să se răzbune.

A treia secvenţă epică

A treia secvenţă epică începe prin puncte de suspensie, care o leagă ideatic de precedenta, prin mărturisirea directă a autorului privind personajul Florin pe care îl crease, tot în imaginaţie: „că, la rândul lui, el nu trăieşte în realitate, că e şi el doar un personaj din povestirea mea şi că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să se oprească, să dea colţul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la şcoală, chiar dacă-i vacanţă, şi să ia numai zece sau numai doi, şi orice-mi mai trece mie prin minte”.

Aşadar, autorul creează, cu fantezia lui, un personaj – pe Florin – care, la rândul lut, construieşte şi el un personaj, pe haiducul Florea. Scriitorul Florescu scrisese, aşadar, la computer, o povestire despre un băiat de treisprezece ani, care avea talent literar şi imaginaţie şi care încercase să compună un roman de aventuri, cu eroi excepţionali şi situaţii ieşite din comun. Această povestire va face parte dintr-un manual pentru elevi de vârsta personajului creat de scriitorul Florescu.

Fiecare dintre naraţiuni se constituie într-o povestire în ramă, sau poveste în poveste. Prima povestire, cea haiducească, este creată de imaginaţia lui Florin, care, din narator, devine personaj într-o altă povestire, cea scrisă de autorul Florescu, care este, la rândul lui, personaj în opera literară a lui Mircea Cărtărescu. De aceea această operă este o succesiune de mai multe povestiri în ramă.

Unitatea textului

Unitatea textului este dată de numele asemănătoare ale personajelor celor trei povestiri: Florea – Florin – Florescu, Aniţa – Ana, Gealatu – Călăul. Ele reprezintă ipostaze diferite ale aceluiaşi personaj, încadrat în altă epocă şi, implicit, în alte situaţii, dar se aseamănă din punct de vedere caracterial.

Textul Florin scrie un roman ilustrează, cu mare forţă de sugestie, ipostaza şi menirea de scriitor, care are capacitatea şi libertatea de a-şi imagina situaţii şi de a construi personaje, al căror destin îl hotărăşte autorul, după bunul lui plac.

Raportul dintre realitate şi ficţiune

Creaţia literară ilustrează, aşadar, raportul dintre realitate şi ficţiune, idee sugerată şi în această operă prin două exemple: primul este ilustrat de un pretext – jocul pe computer – în care băiatul dispune cum vrea de soarta lui Duke şi a monştrilor – „Trăgeai în rafale şi omorai la monştri cu nemiluita” -, iar al doilea este evidenţiat în finalul povestirii, în care scriitorul Florescu mărturiseşte direct că a imaginat situaţii şi personaje, pe care el le creează aşa cum doreşte, cu bucurii sau cu suferinţe sau cu „orice-mi mai trece mie prin minte”.

Distibuie pe: