Focul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Focul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Şura lui Ilarie era în fundul curţii, la o azvârlitură bună de casă, tot în locul pe care-l ştiam din copilărie, aproape de nucul cel bătrân, după care venea, până departe, grădina de pomi, mai ales de pruni. Şura era largă şi lungă; sub acelaşi acoperiş înalt era poiata vitelor, apoi „ferdela” – o despărţitură cu trei pereţi de nuiele bulgăriţi şi lipiţi, în care se punea grâul până la îmblătit, iar peste iarnă, otava; între poiată şi ferdelă era a treia despărţitură mare, în care răspundeau uşiţele prin care se băga nutreţul în cele două rânduri de iesle din părţile opuse ale grajdului. Tot aici, când se treiera, se aduna grâul în grămezi mari, pe aria frumos lipită şi aici se şi vântura şi se alegea prin treier – în copilărie îi spuneam „ciur”, cum îi spunea toată lumea. Aici se descărcau şi carele cu porumb, ştiuleţii aduşi în foile lor şi aici se aduna şi claca pentru desfăcutul porumbului.

În anul acela, claca de desfăcut porumb în şura lui Ilarie se adună pe la începutul lui noiembrie. Se întârziase culesul pentru ploile multe de la sfârşitul lui octombrie.

Ca şi pe vremea copilăriei mele, claca o făceau vecinii şi rudeniile: bărbaţi, femei, dar mai ales tineret, fete şi feciori şi copilandri, chiar şi răsad mai mărunt. Claca nu începea decât după ce se însera, când oamenii îşi isprăveau lucrul acasă, şi după ce cinau. Ţinea până către miezul nopţii. Oamenii veneau îmbrăcaţi în straie groase de pănură. Anul ăsta, cum întârziase culesul, serile şi nopţile erau tare reci.

Trei felinare cu lumânări între ochiurile de sticlă erau atârnate pe pereţi.

Ilarie, cu toată casa, erau şi el între clăcaşi. Două pite mari şi o ploscă cu rachiu, un cuţit lung, erau aşezate într-un colţ, pe-o merindeaţă.

În răstimpuri depărtate, de două-trei ori într-o seară, gazda împărţea felii de pâine şi plosca trecea din mână în mână. Fetele chicoteau, se codeau când ajungea plosca la ele şi făcându-se că o duc la gură, o dădeau mai departe. Copilandrii şi neamul mai mărunt – copii şi copile – nu intrau în rândul celor care duceau plosca la gură.

De toţi erau la vreo douăzeci de lucrători, care îşi purtau repede braţele, cu mişcări ciudate, umbra cărora se încolăcea pe pereţi într-un necontenit amestec. Ştiuleţii aurii zburau fără încetare din diferite locuri, încrucişându-se şi lovindu-se uneori între ei, către un perete al şurii unde grămada creştea mereu. În jurul oamenilor se înălţau pănuşii, foile dezghiocate, albe, fine, aromate, în straturi înalte, afânate. Fetiţele, copiii, abia se mai vedeau din ele.

În şură vuia mereu o larmă de glasuri, de râsete, de chicote. Toată lumea povestea cu aprindere şi tot mai tare cu cât larma era mai mare. Rar lumea se potolea şi ascultau un cântec înfiripat de-o fată, repede ajutată de altele.

Distibuie pe: