Frământări, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Frământări, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 263 din 20 decembrie 1925.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Trudit de drumul îndelungat – şase ceasuri cu căruţa -, abia mă cuibării în colţul unui compartiment, că şi aţipii. Erau puţini călători în trenul acela, iar în compartimentul meu, nimeni. Nu m-am gândit c-ar putea fi primejdios s-adorm, singur fiind. Ce să-mi fure? Iar năcazurile, care mă aduceau în capitală, le frământasem până la saturaţie în cele şase ore de drum cu căruţa. Cât ce ieşisem din curte, se ridicase un stol de pasări nevăzute şi se ţinuse după mine tot drumul, fâlfâindu-mi deasupra, pătrunzându-mi sufletul cu adierile îngheţate, ce se desprindeau din foşnetul aripilor. Mă gândesc, de multe ori, că pasările mitologice, cu cioc şi gheare de fier, care urmăreau pe oameni, n-au putut îi decât personificarea gândurilor chinuitoare, a remuşcărilor mai ales.

Puternic trebuie să fie cine poate porunci gândurilor să tacă şi e ascultat! De obicei, numai oboseala trupului e leacul lor.

Nu ştiu cât voi fi stat aţipit ori voi fi dormit, când mi se păru că aud şoapte în compartiment. Deschid pe furiş ochii: în faţa mea, doi oameni bine cunoscuţi continuau o conversaţie, care părea începută de mult. Din când în când mă spionau cu privirea: mă recunoscuseră şi ei. Dar, convinşi că dormeam, îşi înălţau tot mai tare glasurile, până când începură să vorbească nestânjeniţi.

Mă chinuii să adorm din nou; capul îmi era greu, mă dureau toate oasele. O frântură de gând, din cele care mă urmăriseră tot drumul, se trezi în golul din creieri şi începu să crească, cum creşte flacăra unei luminiţe abia aprinse într-o odaie întunecată. Da, începui să mă gândesc: „Robi trupului suntem, pentru nevoile lui ne zbuciumăm o viaţă întreagă! Pentru un adăpost de zi şi de noapte, pentru hrană, pentru îmbrăcăminte, nu ajungem să ne mai gândim şi la lipsurile spiritului. Pe ce tron împărătesc ar străluci azi spiritul cu puterile lui, dacă omul ar fi avut vreme să steie de vorbă cu el, să-i încerce zborul?! Şi nu-i o nedreptate să ne înhămăm o viaţă întreagă în slujba părţii de pământ pe care o lăsăm în pământ, iar de spirit, care trece pragul cel trist, să nu avem vreme să ne îngrijim, decât clipe sau ceasuri?…”.

Frântura de gând învie, crescu, era gata să-mi aprindă iarăşi capul. Îmi frecai fruntea, mă întorsei pe canapea şi poruncii gândurilor să tacă. Dar în loc să mă asculte, mă trezii din nou, cu întreaga realitate deschisă înaintea mea, ca o carte cu tiparul limpede. Grele nevoi materiale mă puseseră pe drum şi ele creşteau îngrozitor la cântar prin neputinţa, prin nedibăcia mea de-a putea afla o punte de salvare. Cred că propria slăbiciune, conştientă, deşi nu mărturisită, mă făcu să mă ridic cu gândul până la abstracţii filozofice, cum aveam obiceiul de câte ori eram strâns, ca-n cleşte, de năcazuri. De altfel, cred că eu nu sunt o excepţie şi că toţi cei ce se pierd în consideraţii filozofice sunt nişte neputincioşi în faţa vieţii. După crezul meu, lipsa simţului practic e întâia condiţie pentru a putea ajunge gânditor…

Distibuie pe: