Fricosul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Fricosul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din munţi şi din câmpii în1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Cine nu ştie că iepurele e cel mai fricos animal? De când s-a pomenit lumea se zice: „Fricos ca un iepure!” Numele ăsta de batjocură s-a legat de el şi nu-l mai poate lepăda!

Şi, totuşi, i se face o mare nedreptate, domnule doctor! vorbi mai departe pădurarul Nicodim. Din câte am văzut, aş putea să zic că iepurele nu e mai fricos decât alte sălbăticiuni. Dar el nu are nici gheare puternice, nici colţi, nici mare putere în trup. El are o singură armă de apărare în primejdii: fuga.

– Da, zic eu, fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă.

– Pentru iepure nu e ruşinoasă, căci se foloseşte de ea în chip firesc. De altfel, care sălbăticiune nu se foloseşte de fugă? întâia apărare a oricărei sălbăticiuni în faţa duşmanului mai tare este fuga. Nu este gadină care să nu fugă de om, nici pasere, nici târâtoare.

– Se zice că şi regele animalelor, leul, încă fuge de om. Aşa am citit în cărţi despre vânătorile din ţările cele calde, zic eu.

– Cred şi eu, pentru că omul poate să-i curme viaţa oricărei vieţuitoare şi sălbăticiunile simt asta. Păi dacă şi leul fuge de om, de ce s-ar ruşina bietul iepure să fugă şi de om, şi de lup, şi de vulpe, şi de altă răpitoare din pădure sau din văzduh? Numai că, de cele din văzduh, fuge mai rar, pentru că şoimul cade ca o săgeată pe cuibul lui şi nu mai are vreme să fugă. Dar ce se întâmplă atunci? Dacă e pui de iepure, răpitoarea se ridică într-o clipă în văzduh, cu el în gheare. Dacă e iepure mare şi nu mai are când fugi, se apără din toate puterile cu labele şi, uneori, reuşeşte să scape, chiar plin de răni. Am văzut, adeseori, o astfel de apărare: era curaj şi vitejie, nu frică. Dacă ar fi fricos din firea lui, ar înlemni cu vulturul peste el, şi n-ar mai putea lupta, cum înlemneşte broasca în faţa şarpelui.

– Şi cei fricoşi se apără când e vorba de viaţă şi de moarte, zic eu. Unele sălbăticiuni rănite, cum e ursul sau mistreţul, îl atacă pe om, chiar când ar fi cu arma sau cuţitul în mână.

– Da, aşa este, se întâmplă, zise pădurarul Nicodim, dar despre mistreţ sau urs nu spune nimeni că sunt fricoase. De la ele poţi aştepta să se apere cu furie, au şi arme cu ce să lupte, dar iepurele ce arme are faţă de ciocul şi ghearele vulturului şi de aripile lui puternice cu care îl bate peste cap de-l ameţeşte? Iată, domnule doctor, ce vreau să-ţi spun: iepurele nu numai că nu e fricos, ci e şi foarte cuminte! El cunoaşte puterea duşmanului şi ştie când să se folosească de arma lui, de fugă.

Distibuie pe: