Gerul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Gerul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 8-10 din august-octombrie 1937.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Cât ce se punea gerul, moşul îşi avea slujba lui. Îmi părea mai sprinten. În fiecare seară, aducea găteje şi aşchii şi le aşeza lângă cuptor. Grămada de lemne era în fundul curţii, şi cât se însera îmi părea o dihanie neagră în albimea zăpezii. Erau crengi lungi şi vârfuri, rar câte-un lemn mai gros. Au fost cărate toamna din pădure, tăiate numai atunci. Până târziu, în iarnă, umpleau curtea cu mireasma scoarţei tinere. Îmi plăcea să-mi caut treabă pe lângă jiradă, să-mi tai o bâtă din crengile mai drepte, să-mi facă codorâşti pentru bice. Mă ameţea mireasma pădurii. Şi era aşa de plăcut să tai cu briceagul ascuţit bine la tocilă, în lemnul încă moale. Se puteau face încrestături frumoase pe codorâşte şi pe bâtă.

Moşul punea la o parte de celelalte lemne, tăiate pieziş din topor, gătejele şi aşchiile aduse de el, şi nu era slobod să se atingă nime de ele. Eu şi cu Ilarie le-am aruncat de câteva ori în foc, să ne uităm la bobotaie, dar moşul s-a supărat, şi de atunci nu ne-am mai atins de ele.

Uneori mă trezeam, în puterea nopţii, când se scula moşul din patul lui, şi luându-şi pe umeri cojociţa, se grămădea lângă cuptor. Rămânea vreme îndelungată, stârcit acolo, părând cufundat ca-ntr-un ritual sacru, aşezând vreascurile deasupra ochiului de jar, pe care-l dezvălea din cenuşe. Nu totdeauna reuşea să aţâţe focul aşa. Uneori scormonea zadarnic în cenuşe. Atunci trăgea un lemnuş pe cioarecul de lână, mormăind. Nu-i plăcea să strice lemnuşele. Îngropa sâmburele de flacără în pumni şi-l apropia de rugul pregătit, cu mare grije. Cu capul, cu barba, astupa gura cuptorului, şi nu se retrăgea, până când nu se înălţau săbii şi limbi roşii de flacără printre găteje.

Într-o clipă, se luminau atunci fereştrile împodobite cu flori de gheaţă. Se pornea prin casă, pe pereţi, joc de umbre şi de lumini. În acel joc, moşul îmi părea un fel de uriaş, până închidea uşa cuptorului.

Dup-o vreme iar o deschidea şi punea lemne peste jarul tânăr, care lumina roşu. Sălta un ochi de jar în palmă, şi-l îndesa în pipa lui, şezând pe scăunelul cu trei picioare, înaintea sobei. În grabă simţeam fumul pişcător al tabacului…

Apoi aţipeam şi adormeam din nou. Câtă vreme am fost treaz, mi-am scos mânile de sub ţol. Acum le simţeam reci, în căldura patului. Era frig în casă, deşi focul a bubuit seara până târziu.

Moşul rămânea pe scăunel şi păcăia mereu. Peste an, părinţii se mai supărau uneori că el se scoală cu noaptea în cap, să-şi aprindă pipa. Dar iarna nu-i ziceau nimic. El făcea acum slujbă pentru toată casa. Era fumător pătimaş moşul Damian, şi a murit la vrâstă de optzeci şi cinci de ani.

Distibuie pe: