Poezia Gorunul este o elegie filozofică şi face parte din volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), în care temele predominante sunt iubirea, natura şi moartea.

Tema

Tema poeziei este ilustrată de meditaţia poetului asupra morţii, pe care o percepe nu ca pe un final implacabil şi neaşteptat, ci ca pe o „mare trecere” într-o altă stare spirituală, care se apropie pe măsură ce viaţa alunecă treptat spre neant. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă în care se înscrie creaţia lui Lucian Blaga.

Ideea poetică

Ideea poetică exprimă senina detaşare, liniştea filozofică, meditativă, cu care Blaga îşi contemplă curgerea lentă a vieţii în nefiinţă.

Sursele de inspiraţie

Sursele de inspiraţie ale poeziei Gorunul se află în mitologia universală, folclorul naţional şi literatura cultă. În mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizează un spaţiu de comunicare între Cer, Pământ şi Infern, pe care Mircea Eliade îl consideră „axis mundi” şi apreciază – în studiul Sacru şi Profan – că, la Blaga, „Imaginea arborelui n-a fost aleasă numai pentru a simboliza Cosmosul, dar şi pentru a exprima viaţa, tristeţea, nemurirea, înţelepciunea”.

Marin Mincu subliniază ideea că gorunul este un copac sacru, un „simbol al morţii şi totodată al perenităţii”, făcând referiri la gorunul lui Horia, „aflat nu departe de mormântul altui erou, Iancu”. Nicolae Balotă spune că acest arbore totemic al vegetaţiei carpatine – gorunul – semnifică în mitologie „trecerea din realitatea timpului în eternitatea Universului prin sentimentul morţii”.

Lucian Blaga

În ceea ce priveşte sursa folclorică, poezia lui Blaga a fost asemănată, ca punct de plecare, cu balada Mioriţa, unii critici considerând că esenţa ambelor creaţii constă în atitudinea omului de a-şi accepta moartea cu detaşare, ca pe un dat firesc al existenţei.

Totuşi, seninătatea ciobănaşului în faţa morţii este o stare asumată cu înţelepciune, considerând că moartea este singurul final al vieţii, pe când liniştea ce „picură” în sufletul poetului Blaga este dobândită prin meditaţia profund filozofică asupra existenţei spirituale a omului, ca parte componentă a Universului. Testamentul ciobănaşului este o decizie luată din cauza ameninţării cu moartea iminentă, pe când Blaga presimte sfârşitul ca pe o ipoteză existenţială, contemplând imaginea sicriului în trunchiul gorunului.

Din literatura cultă, cea mai apropiată elegie asemuită cu Gorunul lui Blaga este Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, criticii literari remarcând în primul rând tema comună celor două poezii, viziunea filozofică a vieţii şi a morţii. Există însă şi deosebiri între cele două elegii, mai întâi că Eminescu exprimă direct sensul cuvintelor, stârnind astfel trăirile, pe când la Blaga sensul se conturează treptat, prin trăiri dezvăluite pe parcursul poeziei.

Mihai Eminescu exprimă în mod direct iminenţa morţii, scriind testamentar: „Mai am un singur dor / În liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării”. La Lucian Blaga „marginea de codru” nu semnifică sfârşitul vieţii şi liniştea simţită de poet nu este una cosmică, ci una organică („stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”), percepând-o ca pe o scurgere ireversibilă a timpului („cu fiecare clipă care trece”), ideea filozofică a antichităţii, „fugit irreparabile tempus”, regăsindu-se atât la Mihai Eminescu, cât şi la poeţii europeni (Alphonse de Lamartine).

Gorunul este, în poezia lui Blaga, un simbol sacru al condiţiei omului în Univers, semnificând ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă fiinţa umană şi copacul şi că între cei doi există o comunicare spirituală.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Gorunul este structurată în trei secvenţe lirice, aflate într-o gradaţie evidentă atât din punct de vedere ideatic, cât şi din punct de vedere spaţial, ilustrând pregnant presimţirea morţii într-un cadru imaginat panoramic, de la general la particular. în plan spiritual, stările evolutive ale poetului sunt exprimate prin verbe sugestive, majoritatea la timpul prezent: „aud”, „bate”, „curg”, „zac”, „simt”, „dezmierzi”, „picură”, „trece” şi altele la timpul viitor, cu nuanţă dubitativă: „poate” că „îmi vor ciopli”, „voi gusta-o”.

Gradaţia în plan spaţial este vizibilă, imaginată panoramic: de la „limpezi depărtări” la un „turn”, cu „clopot”, la gorun, frunză, trunchi, inimă, sânge şi, în final, la „sicriul meu” crescut în gorunul „din margine de codru”.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică debutează cu percepţia auditivă („aud”) a morţii („un clopot”), la care poetul cugetă încă din timpul vieţii („bate ca o inimă”). Presimţirea neantului este în directă legătură cu natura, poetul meditând într-un cadru propice, în „limpezi depărtări”, turnul are trăsături omeneşti („în pieptul unui turn”), iar clopotul măsoară, cu „zvonuri dulci”, scurgerea timpului.

Verbul ce exprimă incertitudinea, „îmi pare”, potenţează ideea de picurare a morţii în viaţă, care provoacă o linişte simţită organic de eul poetic: „stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”. Marin Mincu afirma că „liniştea naturii curge în venele omului, inima omului bate profund în pieptul împrejurimilor”.

A doua secvenţă lirică

În a doua secvenţă lirică, poetul se adresează direct copacului sacru printr-o întrebare filozofică privind acceptarea morţii cu senzaţia liniştii ce domină întreaga natură, cu care poetul se simte într-o deplină armonie: „Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?”.

Forma de superlativ dată cuvântului „pace” prin determinantul „atâta” este o metaforă a tăcerii cosmice, o linişte solemnă, în timp ce cuvântul „umbra” semnifică fiinţa muritoare, trecătoare prin lumea aceasta concretă, idee si gerată şi de verbul „zac”.

Ultima secvenţă lirică

Ultima secvenţă lirică începe cu o întrebare filozofică tulburătoare care potenţează presimţirea morţii prin verbul dubitativ „poate”, poetul contemplând taina nefiinţei ce capătă contur în trunchiul gorunului, sub forma sicriului: „O, cine ştie? – Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul”.

Identitatea dintre condiţia omului şi cea a gorunului este percepută cu „liniştea” trecerii în moarte – „şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui” – care cuprinde deopotrivă poetul şi gorunul.

Certitudinea că moartea există din timpul vieţii („o simt”) este atenuată filozofic prin adverbul „pesemne”, deşi poetul este „mut” de revelaţie, nevrând să deranjeze, să strice ordinea universală. El ascultă „cum creşte-n trupul tău sicriul” şi accentuează ideea că fiinţa este supusă morţii: „trupul tău” – „sicriul meu”.

Viaţa oricărei fiinţe se scurge cu fiecare clipă înspre moarte: „cu fiecare clipă care trece”, existând o îmbinare perfectă între om şi natură, care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură fiinţă. Cu toate acestea, moartea nu trezeşte spaime, groază, ci se insinuează lent şi liniştit în sufletul poetului, ca presimţire.

Finalul poeziei

Finalul poeziei ilustrează ideea că viaţa oricărei fiinţe se scurge cu fiecare clipă înspre moarte, „cu fiecare clipă care trece”, existând o îmbinare perfectă între om şi natură, care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură structură.

Cu toate acestea, moartea nu trezeşte spaime, groază, ci se insinuează lent şi liniştit în sufletul poetului, ca presimţire, concentrând stările lirice în ideea curgerii ireversibile a timpului („tempus irreparabile fugit”).

Limbajul artistic

Conceptul de mister este ilustrat în această elegie prin taina morţii, care-l fascinează pe poet prin luminarea treptată a unui mister esenţial din Univers.

Metafora revelatorie, care domină poezia, se împleteşte cu metafora plasticizantă şi cu figurile de stil tradiţionale.

• metafore plasticizante: „limpezi depărtări”, „stropi de linişte”, „zvonuri dulci”;

• metafore revelatorii: „de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace”, „o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet”, „ascult cum creşte-n trupul tău sicriul / sicriul meu”;

• figuri de stil: comparaţiile construite de Blaga sunt cu atât mai sugestive, cu cât poetul, pentru a exprima o idee filozofică, apelează la lumea materială: „aud (…) cum bate ca o inimă un clopot”; epitetele sunt surprinzătoare, întocmai ca ale lui Eminescu: „zvonuri dulci”, „aripi mor”, „frunza-ţi jucăuşă”;

• verbele sunt sugestive nu numai prin sens, ci şi prin timpul prezent asociat cu timpul viitor.

Ştefan Munteanu, în studiul O ipostază stilistică a liricii reflexive: Lucian Blaga, afirmă că „Prezentul şi viitorul sunt singurele forme vii ale timpurilor verbale, care desemnează faptele fie în desfăşurarea lor actuală, fie din perspectiva aşteptării şi întâlnirii cu ele”.

De altfel, în acelaşi studiu, el publică o statistică impresionantă, constatând că din cele 30 de poezii analizate din volumul Poemele luminii, 23 sunt scrise exclusiv la timpul prezent, în 6 poezii prezentul este asociat cu viitorul şi numai într-o singură poezie (O toamnă va veni) verbele sunt toate la timpul viitor.

Versificaţia are un rol esenţial în accentuarea semnificaţiilor filozofice şi ideatice, deoarece versurile nu au rimă şi sunt inegale. Versurile scurte, de unul sau două cuvinte scot în evidenţă stările poetului, ideile lui filozofice, esenţele spirituale: „îmi pare”, „şi liniştea”, „şi mut”, „sicriul meu”, iar procedeul folosit este enumerarea prin „şi”, potenţând receptarea fiecărui termen în parte.

Un alt procedeu al versificaţiei lui Blaga este ingambamentul (enjambamentul) care constă în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză : „În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”. Ingambamentul este un procedeu stilistic intelectualizat, sugerând o muzicalitate ondulată a frazei, cu pauze surprinzătoare, care nu ţin seama de finalurile versurilor.

Motivul gorunului, ca spaţiu de refugiu al eului poetic (aşa cum Eminescu are motivul teiului) este specificat de Blaga într-o mărturisire făcută la vârsta maturităţii: „Văd peisajul nou cu toate ale sale, căci mă uit de jos în sus. Sunt într-adevăr sub o sprânceană de pădure. în dosul căsuţei – nişte splendizi goruni. (…) Stau întins mai mult sub bolta cerească decât pe pământ, cu faţa în sus”.

Distibuie pe: