Hanu Ancuţei, operă de maturitate, a apărut în 1928, este, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu. Volumul conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate.

Întâmplările au loc în vreme veche, în timp mitic românesc, se pot petrece oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor ancestrale şi nu numai într-o anumită epocă socială. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările relatate, iar locul de desfăşurare a acţiunii este hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.

Valoarea incontestabilă a acestei creaţii sadoveniene constă în frumuseţea deosebită a limbii si vraja stilistică, observaţia realistă şi pătrunzătoare de a surprinde destinele omeneşti, candoarea romantică în dezvăluirea sentimentelor şi tainelor sufleteşti, cadrul de legendă şi atmosfera poetică în care se petrec faptele povestite.

George Călinescu a comparat volumul lui Sadoveanu, Hanu Ancuţei, cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio, argumentând prin temele diverse ale povestirilor, prin relatarea întâmplărilor trăite sau auzite de povestitori, prin caracterul relativ independent al fiecăreia dintre cele nouă povestiri, precum şi prin faptul că fiecare dintre ele are un alt povestitor şi toate se deapănă într-un singur loc. Există însă deosebiri esenţiale între cele două creaţii literare.

Decameronul lui Boccaccio conţine „o sută de poveşti, ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veţi vrea să le numiţi, istorisite în zece zile de către o preacinstită ceată de şapte doamne şi trei tineri, care s-au întovărăşit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară (ciuma care a bântuit Florenţa în anul 1348),precum şi câteva cântări cântate întru desfătarea lor de către doamnele amintite”. Povestirile relatează „plăcute sau dureroase întâmplări de dragoste precum şi alte norocoase fapte, petrecute atât în vremurile noastre, cât şi în cele de demult”, aşa cum afirmă însuşi autorul într-un Cuvânt înainte al Decameronului.

Mihail Sadoveanu

Timp de zece zile, cei zece tineri, retraşi de teama ciumei într-o vilă din Florenţa, relatează câte zece povestiri plus o baladă, realizând o galerie infinită de portrete şi tipologii ai tuturor păturilor sociale, de la torcătorii de lână până la cavaleri şi regi. de la călugării cei mai dăruiţi cu har divin până la ţărani şi meşteşugari, compunând o adevărată „comedie umană”, printr-o desăvârşită şi subtilă analiză psihologică. Boccaccio creează, aşadar, o galerie umană complexă, o vastă frescă socială realistă a epocii sale.

În volumul Hanu Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă sau naraţiune în naraţiune ori ancadrament, deoarece firul epic al volumului este alcătuit clin istorisiri narate de fiecare dată de către unul dintre oaspeţii ce poposeau la han pentru odihnă şi petrecere. Povestitorii sunt ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor povestite şi devin, pe rând, naratar sau ascultător al întâmplării relatate.

Timpul narativ are două valenţe: una este definită de timpul povestirii, totdeauna în prezent, iar cealaltă precizează timpul povestit, un plan al trecutului, al faptelor întâmplate în vreme veche, în timp mitic românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi autohtone şi nu numai într-o anumită epocă istorico-socială.

Perspectiva spaţială se defineşte printr-un topos reprezentat de hanul Ancuţei şi împrejurimile lui, loc de popas, ocrotitor, unde se petrec majoritatea întâmplărilor relatate. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările narate, din care pricină au un grad înalt de subiectivism, iar spaţiul acţiunii este un topos: hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.

Toate cele nouă povestiri sunt construite ca „naraţiune în ramă” sau „povestire în povestire” sau „ancadrament”, rama fiecărei povestiri fiind realizată din câteva elemente comune, care definesc unitatea volumului:

• locul de popas şi de petrecere (topos) este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea faptelor relatate în povestiri;

• personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate întâmplările şi evenimentele respective;

• hangiţa, atât Ancuţa cea tânără, cât şi mama ei, „cealaltă Ancuţă”, constituie simbolul acestor locuri de legendă;

• ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele nouă povestiri: lăutarii cântă între două istorisiri, iar înaintea fiecăreia creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţiglă, se bea vin în căni noi, după ce se sparg cele vechi; plăcintele „poale-n brâu” sunt fierbinţi şi aduse oaspeţilor de către Ancuţa;

• personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă şi fermecătoarea hangiţă, Ancuţa;

• ambiţia fiecărui povestitor de a relata o întâmplare mai interesantă, mai fascinantă decât cea spusă înainte, suspansul pe care comisul Ioniţă îl creează prin promisiunea că va spune o poveste nemaipomenită, stârnind curiozitatea şi nerăbdarea auditoriului;

• toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate în conştiinţa şi spiritualitatea ţărănească.

Mihail Sadoveanu a scris nouă povestiri distincte, fiecare dintre ele fiind individualizată prin câteva particularităţi, ceea ce constituie diversitatea volumului Hanu Ancuţei:

• cele nouă povestiri sunt de sine stătătoare, subiectul fiecăreia nu are nicio legătură cu al alteia şi fiecare are un titlu anume;

• fiecare povestire este o altă specie literară: snoavă (Iapa lui Vodă), idilă (Fântâna dintre plopi), aventură (Cealaltă Ancuţă), legendă (Judeţ al sărmanilor), reportaj (Negustor lipscan), portret prin naraţiune (Orb sărac), iar titlul sugestiv le conferă o independenţă totală;

• fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a stârni interesul ascultătorilor.

Distibuie pe: