Harăncile, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Harăncile, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Pe la începutul lui iunie se puseseră ploi mărunte, care ţinură vreo două săptămâni. Săpatul porumbului întârzia, buruiana creştea şi se îndesa, întârziase şi cositul luncilor. Vremea nu se răcise, deşi soarele nu se mai ivise de-atâta vreme, decât rar, în vreo spărtură de nor. Neguri fumegau pe umerii dealurilor, ieşeau din păduri şi pluteau greoaie. Rar trecea vreo pasăre grăbită prin văzduh…

Vărul meu, Ilarie, era tot mai neliniştit şi îngrijorat.

– Când se va răzbuna – îmi zise el -, va trebui să ne apucăm deodată şi de sapă, şi de coasă. Şi nu ştiu cum vom găsi lucrători, căci toţi sunt în întârziere.

Înţepenisem şi eu de atâta şedere în casă. Era tină prin curte, erau desfundate drumurile. Dar după ce dădu sfântul de se făcu vreme bună, se puse o căldură de vară, încât tina se uscă în două zile, pământul se zbici şi putură oamenii să înceapă sapa de-a doua a porumbului.

– E mare şi iarba în luncă şi cade pe alocuri, pe unde e mai grasă, dar tot mai aşteptăm câteva zile. Să vedem dacă vremea bună e mincinoasă ori s-a pus cu temei, îşi făcea Ilarie socoteala. Aş vrea să fac fânul neplouat, c-ar fi pagubă de-aşa iarbă bună!

Dar vara se puse cu temei şi începură şi la coasă în lunca de la poalele pădurii. La trei zile adunau fânul în căpiţe.

Mă urnii şi eu de acasă, cu bâta în mână, către lunca de sub poalele pădurii. Nu prea era departe, dar cum nu mă mişcasem de-atâta vreme, mă osteneam în grabă şi mai hodineam în drum. Când mă apropiai, începui să număr căpiţele. Erau gata vreo douăsprezece numai de pe-a treia parte de luncă. Toţi ai casei şi încă vreo doi bărbaţi şi trei femei cu plată lucrau cu hărnicie. Femeile greblau, răscoleau brazdele, bărbaţii duceau în furci grămezi mari de fân, să le aşeze în căpiţă.

Când am ajuns eu, era crucea amiezii şi oamenii se adunară la prânz, la umbra unui stejar de la marginea luncii.

Căpiţele nu aveau încă umbră şi în zadar am încercat să mă odihnesc lângă una: soarele dogorea, valurile de căldură se desprindeau şi din căpiţă şi o mireasmă de fân proaspăt te ameţea. Cum eram încălzit şi de drum, mi-am căutat şi eu umbra la marginea pădurii.

Zadarnic m-a tot chemat Ilarie să îmbuc şi eu ceva: nu-mi era foame. După ce mâncară, bărbaţii se lăsară pe spate şi adormiră în grabă, iar femeile şi fetele dispărură în pădure.

Distibuie pe: