Harnica lucrătoare, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Harnica lucrătoare, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 9 din 28 februarie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

După ce se făcu linişte în clasă, în altă zi, dascălul întârzie cu povestirea, şi copiii începură să se neliniştească: poate nu mai ştie? Dar Mărunţelu începu să le spună cum a dat de un râu în pădure.

– Mersei încă multă vreme tot pe râu în sus, zise el. Râul, frângându-şi mereu apele de bolovani, cânta, şi cântecul lui suna tare în văzduhul limpede. Din vuietul lui se desprindea ca un glas puternic şi spunea:

„Vin din creierii munţilor, rostogolind pietrele şi săltându-mi undele. Am adăpat la izvoarele mele limpezi cerbi şi căprioare, şi păsărici blânde. Faţa mea au sărutat-o nevinovatele pădurii şi dulceaţa sărutului lor nu-l mai pot uita. În mine s-au oglindit frumoasele codrului, ciutele şi cerbii şi iepuraşii cei fricoşi, şi privirile lor mi-au străbătut până-n adânc, şi chipurile lor le duc cu mine. Am învăţat să cânte tufişul de pe ţărmurile mele, şi am stropit cu stropi răcoritori puişorii cei golaşi de prin cuiburi.

M-am jucat cu păstrăvii cei sprinteni şi am umplut din nou câteva ochiuri adânci, cu apă, unde să-şi aibă culcuş hodinit. Am strâns în braţe pârâiaşele ce coboară la fiecare pas de pe coastă, şoptitoare şi fricoase, şi le-am luat cu mine, să le arăt lumea. Am învârtit câteva ferestraie cari taie bradul cel mirositor de-l schimbă în scânduri. Bacii de la stâni m-au pus în căldări să le spăl, apoi le-am umplut din nou şi le-am fiert mămăliga. Cârdurile de oi le-am adăpat în tot drumul meu prin codri, şi până alaltăieri am cărat – în spinare, până la poalele muntelui, trunchii de brazi şi de fagi.

Acum, lumea mi se răzbună, cu fiecare pas ce-l fac. Şesul e mai larg, satele mai multe. Abia aştept să întâmpin morile ce mă aşteaptă în cale, să le învârt roţile, de să le meargă fumul. Abia aştept să mă întâlnesc cu fraţii şi surorile ce coboară de pe alţi munţi, să ne împreunăm puterile, să ducem corăbii în spate. Îmi place lucrul, îmi place munca ziua şi noaptea; în veci nu mă ostenesc şi-mi place să trăiesc. Acuşi voi întâlni copii cu vitele şi femei care înălbesc pânzele. Să ne-auzi cum o să ne întrecem în cântat”!

Ascultam minunat câte-mi povestea, şi mergeam mereu pe ţărmur în sus.

Se ridicase soarele bine pe cer, dar la tot pasul era umbră de arini. Cum, mergând, nu puteam înţelege bine tot ce auzeam din cântecul râului, mă lăsai la umbra unui arin, îmi pusei traista sub cap şi ascultai. Dar, moleşit de căldură, cât ce am ajuns la răcoare am aţipit şi, nu mai ştiu de unde, apele începură să-mi spună hărnicia lor.

Distibuie pe: