Hoţii de cai, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Hoţii de cai, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Într-o dimineaţă de prin septembrie, vărul meu, Ilarie, se dusese cu nişte hârtii la primărie, mi se pare să plătească ceva impozite.

Cât ce se ridică soarele, se încălzi binişor şi am ieşit în curte să-mi mai dezmurd oasele. De o vreme mă cam supărau dureri în genunchi şi trebuia să umblu la început încet şi cu grijă, rezemându-mă şi în cârje, până se împrăştia amorţeala aceea înţepătoare de la genunchi. Am trecut apoi în grădină, sub pruni şi gustai câteva prune bine coapte şi brumate, îmbrăcate într-o pulbere de făină fină. Erau prune grase de toamnă, lungureţe, cu miezul cărnos, cu gust de busuioacă; le spunea în sat prune bistriţe.

Erau coapte de vreo două săptămâni, dat Ilarie a spus că aşteaptă să cadă bine bruma înainte de cules. Le uscau în cuptorul de pâine, dar cele mai multe mergeau la rachiu.

Aveam obiceiul să le gust pe inima goală, atunci le simţeam mai bine aroma. Era roadă mare; crengile atârnau să se rupă. Ajungeam uşor cu mâna la prune. Dar începuseră să cadă de coapte ce erau. Vor trebui culese de acum, pentru că începeau să le strice şi viespii. Zbârnâiau încă de acum prin pruni, ţesându-se printre crengi, iar alţii sugeau din prunele căzute. După ce dădea căldura, veneau tot mai mulţi şi viespi mărunţi, cărora le ziceam albine ţigăneşti, şi alţii mari, lungi, groşi cât degetul cel mic, cărora li se spunea bâzgari, înţepătura cărora era foarte veninoasă.

Cei mici îşi lipeau fagurii şi în pod, de ţiglele acoperişului; cei mari n-am ştiut niciodată pe unde li-e sălaşul.

Ieşii apoi la portiţă şi şezui pe laviţă. Pe uliţa pustie rar trecea cineva. Oamenii erau la plug, la stânile întârziate.

Mă miram de întârzierea vărului meu. De cu seara îl auzisem vorbind cu feciorul său că azi va merge şi el să isprăvească cu semănatul grâului de toamnă. Semăna de vreo trei zile şi azi, până va merge el, Ioniţă va grapa ce a mai rămas de ieri.

Veni târziu şi părea îngândurat. Era să treacă pe lângă mine, fără să mă vadă.

– Mult ai zăbovit, Ilarie! Se vede că au fost cam încurcate hârtiile cu care ai mers la primărie.

El ridică capul şi se opri.

– N-au fost hârtii, ci chitanţele cu care am plătit dări în anul ăsta. Le duc totdeauna cu mine, să se facă socoteala limpede când mai vărs din datorie. La casierie am isprăvit în grabă, dar am rămas că-i adunată multă lume la primărie şi mare zarvă acolo.

Distibuie pe: