Iarna, pe lângă oi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Iarna, pe lângă oi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Carpaţii”, nr. 12 din 15 decembrie 1934.

A apărut pentru prima oară în volum în Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Îmi pare că mai aud şi acum gura mumii, care striga la Culiţa, prin uşa tinzii, deschisă pe jumătate:

– Măi, Culiţo! Ia vezi de copilul ăsta! Iar o să îngheţe pe undeva!

Nu eram departe, ci pironit lângă oile vecinului, în drum, în faţa curţii. Ionu’ Diacului, vecin şi neam cu noi, le împrăştia oilor, pe zăpada strălucitoare, în pâlcuri mărunţele, fânul. Seara şi dimineaţa eram nelipsit de la acest praznic al oilor. Culiţa ştia unde să mă caute. Nici nu se mai ostenea să iasă la portiţă, ci răspundea de prin curte, de la lemne, de unde era:

– E aci lângă oi, unde să fie? Apoi, după un răstimp, mă striga:

– Măi rumâne! Mai du-te şi în casă, că vei îngheţa! De pe partea lui puteam degera în toată legea. Nu m-ar fi luat de mână, să mă ducă la căldură fără voia mea, pentru toată lumea. Îi plăcea că iarna nu mă ţinea locul în casă. „Las’ să prindă coraj ficiorul!”, zicea el, ştergându-mi lacrămile, după ce-mi freca bine mâinile degerate cu zăpadă.

Şi, de multe ori, seara îi zicea mumii:

– Asta păcurar se face!

Când îl auzeam aşa, la vârsta aceea de patru-cinci ani, mi se încălzea inima şi mă şi vedeam în chipul lui Ionu’ Diacului, cu cojocul în spate, cu căciula rotată în cap şi cu gheoaga lui cea ţintuită în mână.

Toată vara era dus cu oile departe, nu ştiam pe unde. Iar când se punea zăpada, cobora cu ele în sat, la iernat, la fân. Şi le împrăştia grămăjoarele mărunţele tot pe zăpadă proaspătă, niciodată de două ori pe acelaşi loc, dacă nu cădea zăpadă nouă.

Îmi pare că, din straja ce-o făceam lângă prânzul şi cina oilor, mi-a rămas în fiinţă mirosul proaspăt, de frig, al zăpezii, ca şi când frigul ar fi răsufletul ei, înviorător, ca o apă subţire, bună de băut. Iar aroma fânului tot de-atunci mi-e parcă nedespărţită de mireasma zăpezii.

Cum era să-mi fie frig?

Că oile năvăleau în salturi, de se scutura lâna albă pe ele, într-o ploaie de zbierate prietenoase, sentimentale şi începeau să ronţăne grăbite, cu gura plină, ridicând în grabă un cântec pe care nu mai mă săturam ascultându-l. Cântecul se ridica peste spatele lor, în văzduhul limpede, şi nu puteam înţelege cum e înecat de către înălţimile albastre.

Apoi, cele mai lacome ori mai nărăvaşe şi mai neastâmpărate fugeau de la un pâlc de fân la altul, luau o gură, împungeau pe vecine şi cutreierau aşa toată întinderea presărată cu brăţişoare de fân.

Distibuie pe: