Ilia Bumbii, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ilia Bumbii, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din copilărie în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Şedeam pe laviţa de la portiţă, în umbră. Soarele scăpata şi începu să se răcorească după zăpuşeala grea de peste zi. Uliţa era pustie. Câteva gâşte ciuguleau troscoţelul rar şi prăfos de pe marginea drumului. Bătea musca lacomă, oarbă parcă, aşa se izea de om.

De răul lor am ieşit la portiţă; în pridvor, unde şezusem mai înainte, se ţeseau zbârnâind ca nişte alice.

– Trebuie să ploaie la noapte, bădiţă Vasilie, de aceea a înnebunit aşa muscăria asta! Când ai crezut c-ai alungat-o, ea ţi-a şi vărsat în mână usturimea pişcăturii.

– De-ar ploua, să ne mai răcorim şi noi, Ilarie!

– Noi ca noi, da’ pământul, că arde sub talpa goală şi porumbul ş-a înfăşurat frunzele ca nişte suluri. De acum însă, vine ploaia! E abureală mare la apus. Apoi, muscăria asta!

Ilarie ieşise cu două găleţi să aducă apă de la fântâna din uliţă; fântâna noastră din grădină secase de vreo săptămână.

Abia intră el în curte cu găleţile pline şi văd coborând pe drum un om cât un pociump îndesat, cu paşi mărunţi, cu capul gol, cu părul alb, desculţ, încins cu un fel de brăcie, cu un sac gol sub braţ. Când se apropie de casa noastră, cârmi din drum şi se opri înaintea mea.

– Bună ziua, domnişor! Te mai hodineşti la umbră? Avea glasul moale, puţin peltic, şi o privire blândă – cam înceţoşată de tristeţe, mi se părea. Era tuns scurt.

De când începu să vină către mine mi se părea cunoscut. După ce-mi dădu bineţe, nu mai aveam nicio îndoială. Îi cunoscui glasul.

– Să fii sănătos, Ilie! îi răspund cu prietenie, de mult nu te-am mai văzut! Ce mai faci?

Avu un zâmbet larg, şi acum băgai de seamă că tot obrazul îi era plin de ţepi rari, aşa cum îl ştiam de totdeauna.

– Ce să facem, domnişor? Noi, cu necazurile noastre … Da’ bădicul Ilarie e acasă?

– Acasă!

– Cu dumnealui am eu o treabă.

Îşi strânse mai bine sacul subsuoară şi intră în curte. Era Ilia Bumbii, din capul de din sus al uliţei noastre, locuind în cea din urmă casă. Ce casă? O chichineaţă cu păreţi scofâlciţi, cu două geamuri cât palma, cu un podmol în jurul ei, pe care se îmbulzeau cei patru copilaşi ai lui Ilie şi ai Chivei, cât ce începea să încălzească soarele. Avea acoperişul de paie vechi, pe alocuri putrede, cu streaşină lungă, până deasupra ferestrelor.

Rămas singur, începui să mă mir. De când n-am mai văzut eu pe Ilia Bumbii? De vreo douăzeci-treizeci de ani! Cum se poate să nu se fi schimbat defel de atâţia ani? Şi atunci era cărunt, tuns scurt, cu obrajii plini de ţepi… De, sunt oameni bătrâni de tineri, dar totuşi… prea sunt mulţi anii, să nu se fi schimbat chiar deloc!…

Distibuie pe: