În ajunul Crăciunului, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

În ajunul Crăciunului, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 578 din 3 ianuarie 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Minunea în1936.

Ion Agârbiceanu

Fragment

„Voi, cei de-acum, nu mai ştiţi să prăznuiţi sărbătorile! – ne spunea notarul pensionat Damian, în seara târzie, din preajma Crăciunului, la un pahar de vin. „Nu le mai ştiţi prăznui şi de-aceea nu mai aveţi nicio bucurie la apropierea lor. Pentru viaţa aşezata de-altădată, aceea pe care am apucat-o eu, în tinereţele mele, praznicele mari erau singurele întâmplări ale anului nu numai pentru ţărani, ci şi pentru românul cărturar. Acum, îţi vuieşte capul de atâtea şi atâtea, şi nimic nu mai are răgaz să se aşeze cu temei, nici în mintea, nici în inima omului. Pentru aceea eu nu mă mir de voi, că nu mai ştiţi prăznui sărbătorile. Voi în fiecare zi treceţi prin întâmplări şi vă risipiţi cu sufletul, cu viaţa, în cele patru vânturi. Şi dacă-i aşa, unde mai are loc datina? Nu râdeţi, nu e glumă ce vă spun eu acum. Datina veche a fost uitată, iar datina nouă nu are vreme să se mai aşeze. Viaţa curge acum în galop, iar datinele, în care se adună o parte bună din gândul şi simţirea unui neam, se nasc pe îndelete, cu rotirea anilor plini de linişte şi aşezare. Ehei! Ce ştiţi voi, cei purtaţi cu grabă pe valurile iuţi ale vieţii de azi! Puteţi zâmbi sau puteţi spune că sunt părerile unui om bătrân, care nu se mai poate obişnui! Dar datina, pe vremuri, a fost o parte însemnată din cultură, şi nu ştiu dacă ceea ce avem astăzi este mai presus de datina de ieri. Oricum ar fi, eu vă pot spune că marile bucurii ale tinereţii mele sunt toate legate de acele întâmplări, cari au fost marile praznice, cu datinele lor”.

Notarul pensionat Damian dădu, cu mâna tremurătoare, un păhărel peste cap şi ne întrebă, c-o licărire de jar în ochi:

– De-o pildă, ce colinde ştiţi voi, cari aţi terminat unii liceul, alţii seminarul?

 O, ce veste minunată!

– Trei păstori se întâlniră!

 O, Iroade împărate!.

Răspunsul îl dădură clericii. Liceenii nu putură numi niciunul.

– Şi mai ce? întrebă notarul Damian. Tăcură toţi.

– Ei, vedeţi? Şi cele pomenite de voi nici nu sunt colinde din popor, colinde adevărate, ci cărturăreşti. Şi melodia şi cuvintele sunt, de multe ori, stâlcite. Dar care a auzit de colinda cea mare, colinda colacului de grâu curat şi a vinului?

Niciunul nu răspunse.

În ajunul Crăciunului, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 578 din 3 ianuarie 1932.

A apărut pentru prima oară în volum în Minunea în1936.

Ion Agârbiceanu

Fragment

„Voi, cei de-acum, nu mai ştiţi să prăznuiţi sărbătorile! – ne spunea notarul pensionat Damian, în seara târzie, din preajma Crăciunului, la un pahar de vin. „Nu le mai ştiţi prăznui şi de-aceea nu mai aveţi nicio bucurie la apropierea lor. Pentru viaţa aşezata de-altădată, aceea pe care am apucat-o eu, în tinereţele mele, praznicele mari erau singurele întâmplări ale anului nu numai pentru ţărani, ci şi pentru românul cărturar. Acum, îţi vuieşte capul de atâtea şi atâtea, şi nimic nu mai are răgaz să se aşeze cu temei, nici în mintea, nici în inima omului. Pentru aceea eu nu mă mir de voi, că nu mai ştiţi prăznui sărbătorile. Voi în fiecare zi treceţi prin întâmplări şi vă risipiţi cu sufletul, cu viaţa, în cele patru vânturi. Şi dacă-i aşa, unde mai are loc datina? Nu râdeţi, nu e glumă ce vă spun eu acum. Datina veche a fost uitată, iar datina nouă nu are vreme să se mai aşeze. Viaţa curge acum în galop, iar datinele, în care se adună o parte bună din gândul şi simţirea unui neam, se nasc pe îndelete, cu rotirea anilor plini de linişte şi aşezare. Ehei! Ce ştiţi voi, cei purtaţi cu grabă pe valurile iuţi ale vieţii de azi! Puteţi zâmbi sau puteţi spune că sunt părerile unui om bătrân, care nu se mai poate obişnui! Dar datina, pe vremuri, a fost o parte însemnată din cultură, şi nu ştiu dacă ceea ce avem astăzi este mai presus de datina de ieri. Oricum ar fi, eu vă pot spune că marile bucurii ale tinereţii mele sunt toate legate de acele întâmplări, cari au fost marile praznice, cu datinele lor”.

Notarul pensionat Damian dădu, cu mâna tremurătoare, un păhărel peste cap şi ne întrebă, c-o licărire de jar în ochi:

– De-o pildă, ce colinde ştiţi voi, cari aţi terminat unii liceul, alţii seminarul?

 O, ce veste minunată!

– Trei păstori se întâlniră!

 O, Iroade împărate!.

Răspunsul îl dădură clericii. Liceenii nu putură numi niciunul.

– Şi mai ce? întrebă notarul Damian. Tăcură toţi.

– Ei, vedeţi? Şi cele pomenite de voi nici nu sunt colinde din popor, colinde adevărate, ci cărturăreşti. Şi melodia şi cuvintele sunt, de multe ori, stâlcite. Dar care a auzit de colinda cea mare, colinda colacului de grâu curat şi a vinului?

Niciunul nu răspunse.

Distibuie pe: