În făurişte, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

În făurişte, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Mi se pare că-ţi pierzi vremea în zadar! Din zori au plecat la pădure după cărbuni şi faurul şi feciorul său, ba şi un copilandru îi însoţea cu sacul gol în spate. I-am văzut când au trecut pe la poarta noastră.

– Se vor fi înapoiat pân’ acum. E trecut de amiază, răspunse omul din curte, cu un raf mare de roată de car pe umăr. S-ar putea să fi avut cărbunii gata de ieri, căci şi ieri au fost la pădure.

– Poate tot mai bine să laşi pe mâne, zise femeia din uşa tinzii, să nu mergi aşa departe în zadar.

– Nu pot, că mă arde la degete. Ţi-am spus că mâne trebuie să mă duc la pădure după lemne, că pe urmă începe sapa porumbului şi nu mai am vreme.

– E drept şi asta!

– Păi dacă-i drept, vorbi omul şi ridică din umeri, ca şi când ar mai fi adaos „ce-mi mai baţi capul”. Trecu sub şopron unde avea roata cea fără raf, şi începu să o durige, prin curte, către poartă.

– Deschide portiţa, măi Vasilică! strigă el băiatului, care chiar atunci ieşi din tindă, în mână cu bâta lui cea mai frumoasă.

Când se apropie de portiţă, tatăl său îl întrebă:

– Da’ tu unde ai pornit cu bâta?

În loc de răspuns, copilul, cu mâna pe clanţa porţii, se uită rugător la om.

– Mă laşi şi pe mine, tată?

– Unde să te las?

– Cu roata.

– Da’ eu merg repede, cum mă duce roata, măi copile! Nu te vei putea ţinea de noi.

– Ba mă pot, că pot fugi şi eu.

– Nu prea cred, şi mă vei opaci şi pe mine.

– Lasă-mă să văd şi eu făuriştea!

– Vei vedea-o, când vei fi mai mare. Hai, deschide odată!

– Aşa aş vrea să-i văd pe făurari cum bat cu ciocanele!

– Las’ că vine vremea! Deschide, când îţi spun! Vasilică deschise portiţa care scrâşni tare din ţâţâni, şi tatăl său trecu, durigând roata peste prag şi ieşi în uliţă. Copilul se uita minunându-se cum duce tatăl său roata, fără să se răstoarne, cum fuge uneori în urma ei, şi fără să-şi dea bine seama ce face, se luă după el. La început o ţinu fuga, apoi, după ce se apropie, mai fugea numai când alerga roata şi omul.

Într-un rând, când roata cârni tare într-o parte şi era să scape din mâna tatălui său, la un coborâş, cum îşi întoarse capul omul îl văzu pe copil, dar se făcu a nu-l vedea. „Dac-a venit până aici, lasă-l să vină până la făurişte”, îşi zise el, văzându-şi de roată.

Vasilică se opri la poarta făuriştii, în curtea căreia intrase tatăl său cu toata. Nu cuteza să se mişte mai departe, crezând că tatăl său nu l-a văzut până acum.

Distibuie pe: