În lumea celor tari, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

În lumea celor tari, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 11 din 14 martie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Mai ştii una, domnule? întrebă un glas dulce de copiliță bălană.

– Mai ştiu, tu Măriuţă! Da’ mai întâi să se audă musca.

– Iată că, mergând tot pe lângă râu – se porni el -, mă împiedicai de un bolovan şi căzui, cât eram de lung.

– Să fie cu iertăciune, moş dascăle, dar n-aveam alt chip să te fac să te mai uiţi şi la mine. De mult am voit să te împiedici, dar mi-era milă să te răstorn, că eşti prea bătrân.

– Altă comedie, zic eu. Se vede treaba că nu mai am răgaz nici să mă gândesc la ceea ce aud şi văd. Tot alte lucruri vor să-mi vorbească. Dumneata, al cărui glas e aşa de aspru, cine vei mai fi, rogu-te?

– Sunt glasul bolovanului de care te-ai împiedecat, răspunse el. Nu mă lua cu vorba aşa de sus, că poate o să-ţi pară rău prea curând. Mă vezi gol ca napul aici, în marginea râului, nu te gândeşti că pot să fiu dintr-un neam foarte vechi şi foarte bogat?

– Ei, mi se pare că nu-i tocmai mare lucru să fii un bolovan de piatră. Ce neam şi ce vechime ai putea avea? Un lucru e adevărat: ştiu că nu putrezeşti, nici nu rugineşti.

– Adevărat că nu, deşi de pe partea oamenilor din Colibiţa aş putea şi putrezi şi rugini. La nimic nu mă folosesc. Trec lângă mine tot aşa de dispreţuitor ca şi dascălul lor. Nu se gândesc că, lăsându-mă aici, când vin apele mari mă iau şi mă presară pe luncile din vale, de le stric fâneţele şi le rup coasele. Nu se gândesc că, de m-ar aduna de aici, ar creşte în locul meu iarbă. De sute de mii de ani, ei şi strămoşii lor îşi frâng osiile carelor pe drumuri rele şi pline de gropi, şi nu se gândesc ce pardosea bună ar putea face din mine şi din fraţii mei.

– Asta-i adevărat, zic eu. La asta una m-am gândit şi eu adeseori.

– Te-ai gândit, dar m-aţi dispreţuit cu toţii. Vă sar în nas să-mi luaţi folosul şi mă treceţi cu vederea şi aţi putea să nu fiţi aşa de mândri. Neamul nostru e mai vechi decât al vostru, şi va mai trăi chiar când se va fi ars de secetă veşnică şi cel din urmă firicel de iarbă lângă izvorul secat. Bagă de seamă, acum ai intrat în împărăţia noastră. Tot muntele e din piatră şi, dacă vrei să ştii, şi sub pământul pe care-l lucraţi, tot împărăţia noastră, a pietrii e, până-n inima pământului. Noi vă ţinem în spate pe toţi: pământul roditor, pajiştea, vitele, oamenii, satele şi oraşele voastre. Oriunde vei săpa adânc, de la o vreme dai de piatră.

– Da, se poate. Nu te aprinde aşa de tare şi nu te mânia. Ascult, vezi bine, ce-mi spui!

Distibuie pe: