În misiune, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

În misiune, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 1 din mai 1933.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Ion Albu se întorcea fericit acasă. Niciodată drumul de la Bucureşti la graniţa de vest nu i se păruse mai lung, deşi călătorea cu rapidul, deşi îi telegrafiase, încă din capitală, nevestei marele eveniment.

Din instinct şi din obicei, îndată ce îşi ocupă, în compartiment, locul lui, sub claia de bagaje, aruncă o ochire în portofel, să vadă ce bani i-au mai rămas. Erau puţini, vreo două-trei mii de lei, deşi numai cu patru zile înainte luase avans jumătate din diurna de deputat. Simţi o strângere de inimă şi un fel de gust amărui în cerul gurii. „Ce mai risipă de bani!” Dar numaidecât începu să se justifice în faţa conştiinţei sale de om scump: „De, am cheltuit, n-am ce zice! Dar când era să-mi mai uit şi eu de-a strânge băierile pungii, dacă nu acum?”

Recapitula repede, în memorie, târguielile făcute: cinci părechi de ciorapi de mătase şi două părechi de pantofi pentru nevastă-sa. O pălărie de paie, la modă – o purtau toate cucoanele pe Calea Victoriei – şi o jacheţică de primăvară, dintr-o stofă sură, cu picăţele, tot pentru nevastă-sa. Tot pentru ea, pudră fină – o marcă pe care şi-o notase de trei luni, şi nu se putuse hotărî s-o cumpere pân-acum. Zece batiste de mătasă – cinci lui, cinci nevestei. O pălărie cu borduri largi, ca pentru ţările sudice, pentru el. O păreche de pantofi galbeni, lui.

Recapitulând, se judeca totuşi. Putea să fie mai econom! Era de ajuns şi o păreche de pantofi pentru Virginia! Erau de ajuns câte două batiste! El putea rămâne fără pălărie nouă, dar, mai ales, fără ghete. Avea încă două părechi. „Hm! Prea am fost risipitor, îşi zicea, dar nu ştiu ce m-a apucat, ieşind de la minister.”

Avea dreptate omul! Îl apucase ceva. Nu era o scrânteală, cum i-ar fi plăcut să creadă acum, ci aşa, ca o bucurie, o satisfacţie cum încă nu mai încercase în viaţă.

Când ieşise din cabinetul ministrului, îi venise să bage mâna în buzunar şi să împartă bacşişuri la toată lumea. Uşierul a rămas trăznit, când a simţit în palmă doi poli. Niciodată, Ion Albu nu s-a înjosit să-i deie un leu, ba se părea că nici nu-l vede pe uşier, deşi acesta îl ajuta să-şi îmbrace paltonul şi-i dădea pălăria.

Ion Albu simte şi acum senzaţia pe care-a încercat-o scoborând treptele ministerului, prin mulţime şi mergând până la poşta centrală. Toată lumea îl privea cu încântare şi c-un fel de pizmă. Pe el, pe care nimeni, niciodată, nu l-a luat în samă pe străzile Capitalei! E adevărat că se şi simţea săltat de la pământ, deşi era greu de autoritate şi de distincţie.

Distibuie pe: