În taină, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

În taină, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Societatea de mâine”, nr. 15-17 din 17-24 aprilie – 1 mai 1927.

A apărut pentru prima oară în volum în Primăvara în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Femeile din sat, fetele mari se fereau de ea ca de ciumă, şi nu de azi, de un şir lung de ani. La lăsatul secului de Paşti era obiceiu’, din moşi strămoşi, să iasă feciorii pe dealul de la răsărit, în marginea satului, să aprindă paie legate şomoiag în furci de lemn, tăiate din sălcii sau alun, să învârtă roata de flăcări pe deasupra capului, şi să strige peste sat greşelile fetelor şi ale femeilor, cari au călcat cu stângul, sau ale celor leneşe.

Nu numai greşelile mari erau date în vileag, ci şi cele mai mărunte, în strigături pişcătoare.

Nime nu-şi aduce aminte, în cei cincisprezece ani din urmă, de când se săltase din copilărie Vironica Surdului, să-i fi strigat cineva şi numele ei peste sat. Nime n-o ţinuse vrednică nici de atâta lucru. De când se ridicase din copilărie, tot satul o ştia înhăitată cu jandarmii, cu flăcăii tomnatici, cu flăcăiandrii mişei.

Crescuse orfană de părinţi, adăpostită la o mătuşe, a cărei cocioabă o moşteni, şi între pereţii căreia grămădi, ani după ani, fărădelegi grele.

Nu era frumoasă Vironica Surdului: era mare în os, puternică, cu abrazii smoliţi, cu părul negru, aspru, nepieptenat. Numai ochii luminau a bunătate, părând împăcată cu toată lumea.

Nime n-o luă în seamă până trăise, copilă încă, la casa mătuşii: o sărântoacă mai mult în sat, una pe care o poţi avea mereu la îndemână la prăşit, secerat, la spălatul rufelor. Nime nu s-a întrebat cum a putut cădea, dintruna, ca de trăsnet, în murdărie. A fost de-ajuns s-o ştie aşa, şi, după întâia uimire, o copleşi dispreţul tuturor, fu scoasă din rândul fetelor şi al femeilor din sat.

Vironica Surdului creştea şi se întărea, muncind la unul şi la altul şi părea că nu-i pasă de nime.

Dădea bineţe uitându-se drept în ochii omului şi nu aştepta de la nime răspuns.

Nu era dornică de vorbă, nu i se ura tăcând cu ziua de cap, nime n-a auzit-o vrodată cântând. Privirile ei bune păreau mereu împăcate cu toată lumea.

Ani de zile fusese slujnică la jandarmi, apoi la poştă, unde era un singur slujbaş beţiv, ne-însurat. Brutele, după ce-şi băteau joc de ea, adeseori o aruncau în uliţă. În urmă, Vironica a crezut că tot mai bine va fi să rămână la casa ei, şi să muncească cu ziua. De atunci, mulţi ticăloşi, mai tineri şi mai în vrâstă, începură să-i sară noaptea pârlazul şi să-i bată în fereastra cât palma.

Nu era nicio frăgezime, nici un vino-ncoace în fiinţa ei. Şi poate conştiinţa că ea nu putea atrage prin frumuseţe, nu putea deştepta iubirea, făcea pe femeile cinstite şi pe fetele mari să socotească prăbuşirea ei şi mai josnică.

Distibuie pe: