Îndrăzneala uliului, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Îndrăzneala uliului, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din munţi şi din câmpii în1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Nu în zadar e din neamul răpitoarelor, domnule doctor! E îndrăzneţ şi iute ca săgeata! Când îl mai chinuie şi foamea e chiar orb în faţa primejdiei.

Urmării uliul care, după ce se năpusti zadarnic într-un pâlc de vrăbii, zvâcni în văzduh cu păsărelele roi în jurul lui, gălăgioase şi bucuroase că au scăpat. Tot mai puţine se mai puteau ţinea în urma lui, până ce îl înghiţi văzduhul.

– Îndrăzneţ şi fuge de nişte vrăbii! zic eu.

– Nu-i place să fie certat şi dumneata n-ai auzit cum s-au pus toate cu gura pe el? L-au sfădit şi l-au tuşinat, zise bădiţa Nicodim, pădurarul. Socot că, luând în seamă puţinătatea trupului pe lângă al vulturului, uliul e chiar mai cutezător decât rudenia sa. Iată, să-ţi spun o întâmplare.

Pădurarul Nicodim îşi umplu pipa cu tutun, din pachetul adus de mine, o aprinse şi începu:

– Într-o zi de iarnă rămăsese uşa de la tindă deschisă şi, din tindă, a doua uşe, care dă în odaia dinainte. Se apucase nevasta de curăţenie mare, că se apropia Bobotează şi, în tot anul, trimitea popa pe doi cântăreţi cu apă sfinţită, să ne încreştineze şi pe noi. Eu eram la vite în grajd. Nevasta scuturase în curte pe zăpadă nişte măsăriţe şi nişte puiucuri de la masă şi căzură destule sfărâmituri. Într-o clipă se adunară un pâlc de vrăbii, de credeai că le-a vărsat o femeie din şorţ. Din uşa grajdului vedeam tot. Şi, iată, nu trecu un sfert de ceas şi un uliu se repezi între ele şi le făcu să săgeteze în toate părţile, ca şi când ai fi izbit cu bâta într-o baltă. Mă miram că uliul dispăruse în aceeaşi clipă. Nu l-am văzut înălţându-se de nicăieri, în nicio parte. Ce s-o fi ales de el?

Las grajdul şi vin în casă.

– Tu muiere, tu n-ai văzut nimic? Ea presăra nisip proaspăt în tindă.

– N-am văzut, dar am auzit!

– Ce-ai auzit?

– Ca şi când ar fi izbit cineva tare cu o minge în fereastră. Am auzit înainte un fel de vâjâit.

– Şi nu te-ai uitat să vezi ce-i?

– Nu, doar vezi câtă treabă am.

Trec din tindă pe uşa deschisă în odaie: o vrabie se zbătea să iasă prin fereastră, iar pe masă, în faţa ferestrei, era uliul, amorţit, nemişcat.

Deschid fereastra şi dau drumul vrabiei, moartă de frică, şi pun mâna pe uliu: era cald. E numai amorţit, mi-am zis eu, şi-l pun într-o colivie goală, pe care o aveam atârnată de grindă.

Distibuie pe: