Înserare, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Înserare, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Pagini literare”, nr. 6-8 din iunie-august 1938. Deschide numărul.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Aseară am rămas, până s-a întunecat, la pădure, legat de amintirile copilăriei. Am urcat costişa cu spini, de unde vedeam până departe şi pădurea, şi luncile de la poala ei.

Cerul era de un senin adânc. Nici fum de nori nu se zărea în înălţimi, nici vânt nu adia. Soarele coborâse după dunga de argint a dealului mare. Umbra acestuia ajunsese până la pieptul pădurii ce se revărsa pe coasta domoală de la răsărit, tăind o linie dreaptă cât ţinea pădurea. De la brâu în jos verdele era întunecat: de la brâu în sus, lumina metalic.

Ştiam din copilărie că soarele apune numai când umbra, tot urcând în linie dreaptă, orizontală, îneca întreaga pădure.

Mai era până la sfinţit!

Sluguliţa lui Ilarie era cu oile pe costişa spinoasă, care tivea o aripă a pădurii. Turma era mică, vreo treizeci de capete: noatini, sterpe şi doi berbeci. Oile mânzate erau la stâna de la Comandă, ca şi pe vremea mea.

Într-altă parte a păşunii, numită Ginuri, erau vitele, vreo patrusprezece capete. Iar jos în luncă, lângă fântâna, păşteau porcii. Erau, toate, ca în copilăria mea. Numai păzitorii erau alţii.

Pe cel cu vitele şi pe purcar nu-i cunoşteam.

M-am lăsat, într-o dungă, pe iarba verde, între tufele de spini. Era o linişte adâncă. Picura în cadenţă, şi de ici şi de colo, cântecul ierbii retezate de dinţii albi şi mărunţi ai oilor. Firicelele nu erau mari, abia înţepau ca o perie deasă, din pământ. Păşunea nu era mare şi oile nu lăsau să crească iarba. Ciupărau şi frunzele şi lugerii spinilor. Abia acum înţălegeam pentru ce nu creşteau spinii. Şi acum erau tot aşa de pitici ca în copilăria mea.

Sluguliţa era mereu pe brazda ce despărţea păşunea de fâneţele satului. Oile se grăbeau cu păşunatul, acum după ce s-a mai răcorit, şi trebuia multă grijă să nu treacă în fânaţe.

Acestea erau aproape de costişă, şi în răcoarea înserării umpleau aerul cu miresme de flori şi iarbă înspicată.

Din spini, şi de ici şi de colo, cântau presurile ciripitul lor mai fân, mai des, mai uşor decât al ciocârliei. Le ascultam cu aceeaşi plăcere ca şi în copilărie, când mă apropiam tiptil uneori să văd de aproape păsărică sură, cu învrâstări galbene. Îmi păreau, atunci, nişte paseri foarte cuminţi şi bune. Nu le-aş fi stricat cuiburile pe cari le aflam în spinii mai mari, pentru toată lumea. Îmi păreau aproape tot aşa de sfinte ca şi rândunicile. Dar rămâneam vreme îndelungată să mă minunez de ouşoarele sure, cât alunele, sau de puii golaşi cari deschideau largi ciocurile lor crude, tivite cu galben. Când vedeam că se apropie presura, mă depărtam numaidecât.

Îmi pare că, pe-atunci, erau mai multe presuri. Uneori ciripeau, într-o cadenţă prelungită, din zeci de tufe. Îmi picurau în suflet, ca o mângâiere, ca o alinare, şi-mi trezeau în minte gânduri mărunte, întrebări ce se îmbulzeau, fără să aştepte răspuns.

Distibuie pe: