Întâia ceartă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Întâia ceartă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Gând românesc”, nr. 9 din septembrie 1935.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Vasile Albu s-a însurat din dragoste. Când le-a spus mai întâi părinţilor pe cine are de gând să le aducă noră în casă, ei au rămas uimiţi:

– Care Nastasia Drăgan?

– Care Drăgan?

Şi, cum ei nu-şi aduceau aminte de nicio familie cu numele acesta, Vasile nu mai insistă.

– Las’ că o s-o vedeţi dumneavoastră…

Şi într-o însărare de mai, veni cu ea la braţ şi-o prezentă părinţilor. Fata era înaltă, subţirică, cu ochi negri mari subt fruntea albă, luminoasă. Avea obrajii fini, nepudraţi. Radia din întreaga ei fiinţă linişte, pace, mai ales o suavă modestie, care făcu bună impresie părinţilor. Iar ceea ce-i împăca cu desăvârşire fu că fata era foarte bine îmbrăcată şi că ştia să-şi poarte cu eleganţă rochia. Ghetele erau mici de tot şi după ultima modă.

– Trebuie să fie dintr-o familie bună, zise mama, după ce tinerii ieşiră să-şi continue plimbarea.

– Că e binecrescută, se vede dintr-o aruncătură de ochi, de la întâia vorbă ce-o spune, zise bărbatul.

– Trebuie să fie şi bogată. Nu se-mbracă cineva aşa, când n-are mijloace.

Dar, în ziua cununiei, au aflat că Nastasia nu aduce nicio zestre, că e o simplă funcţionară pripăşită aici, dintr-un sat din apropiere.

Bătrânul s-a mâniat.

– Cine dracu, om cu situaţie fiind, cum eşti tu, se mai însoară azi cu o golană? Altă căsătorie ai fi putut face!

Dar mama, emoţionată de modestia şi frumuseţea miresei, încercă să-l îmbuneze:

– Da’ slujba ei nu-i zestre? O să câştige şi ea.

– N-o să câştige nimic, mamă; am lăsat-o să-şi deie demisia! Eu m-am însurat din dragoste. Şi voi fi harnic să-mi ţin familia.

Într-adevăr, Nastasia îşi dăduse demisia înainte cu trei luni. Vasile Albu se îngrijise, în tot timpul acesta, de întreţinerea ei. Fata, pe care o cunoştea de vreun an, i se plânsese că un şef de birou încercase să fie obraznic cu ea.

După nuntă se mută şi el în locuinţa Nastasiei.

Părinţii lui Vasile rămaseră la părerea lor: aşa păţesc toţi copiii neascultători şi nerecunoscători. Şi se gândeau, cu amărăciune: câte partide bune ar fi putut face băiatul lor, cu situaţia pe care-o avea!

Dar Vasile Albu aşi continua netulburat visul său.

Nu se înşelase. Nastasia era curată ca o floare, gingaşă, modestă, bună şi harnică. Se strânse în jurul fiinţei lui, ca iedera în jurul stejarului.

Adevărat că viaţa, traiul erau, din zi în zi, mai grele. Intraseră în anul când se scăriţau pe capete salariile şi creşteau preţurile lucrurilor.

Distibuie pe: