Întâiul zbor, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Întâiul zbor, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Diavolul în1924.

A fost reluată în „România literară”, nr. 24 din 10 septembrie 1939.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Din prag, părinţii o priveau cu încântare. Ea sări, uşoară ca un fulg, din căruţă, şi venea săltând spre cei doi soţi, trimiţându-le mereu sărutări, când cu o mână, când cu cealaltă. Nu o aşteptară la gară, care era abia la un kilometru de sat; tatăl său avusese de lucru pe la primărie.

– A mai crescut! zicea tatăl.

– S-a făcut mai frumoasă! şoptea cu duioşie mama.

– Şi uite ce distincţie, ce graţie nouă! Are mlădieri pe cari nu le avusese mai înainte.

– Da, o mare schimbare spre bine! zise mama. Şi când te gândeşti că toate acestea în şase săptămâni!

Dar cei doi soţi nu-şi mai putură urma schimbul de vorbe. Fata lor le lua răsufletul, cu sărutări apăsate.

– Dragă mamă! Ce bine-mi pare că te văd! Te-am dorit atât de mult!

– Da, se-nţelege! Veşnic „mamă-ta!”, zise tatăl, părând supărat deodată.

– Şi de tine mi-a fost dor, ciripi ea, sărutându-l din nou; de câte ori nu v-am visat! Şi niciodată rău!

– Îmi închipuiam eu cum e dragostea ta de părinţi. Şase săptămâni să nu ne vezi şi totuşi să-ţi treacă timpul atât de repede. Abia ai avut vreme să ne trimiţi şase scrisori.

– Zece, tată! Zece-n cap! Pentru ce vrei să mă superi?

– Pentru că, să crezi, fata mea, nouă nu ne-a fost deloc uşor fără tine. Nouă ne-a trecut greu vremea. Ştiu eu de ce! Poate pentru că ţinem puţin la copila noastră.

– De câte ori n-am voit să plec! Dar credeţi c-a fost chip să scap aşa de uşor? Verişoara se punea în prag şi plângea cu deznădejde.

– Da, e cam alintată Viorica, zise mama, inspirând cu plăcere adierile unui parfum rar, care se desprindea din costumul fetei.

– Ba nu e alintată deloc, mamă! E o fată foarte cuminte, te asigur. Dar ţine la mine şi ne potrivim de minune la toate gusturile. Nici două surori să fim, şi nu ne-am înţelege mai bine.

– Da, pricep, zise tatăl, „tinereţa cu tinereţa”.

Fata se zăpăci deodată, se roşi până în vârful urechilor, apoi păli şi ochii i se umplură de lacrămi. Privi rugătoare spre tatăl său.

– N-o mai năcăji! zise mama. Mai bine ai întreba-o dacă nu-i e foame.

Tatăl îşi îmbrăţişa cu dragoste copila, o sărută pe frunte, şi zise:

– Nu numai mâncare, da’ şi un strop de băutură n-ar strica!

Distibuie pe: