Întâlnirea cu Moş Andrei, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Întâlnirea cu Moş Andrei, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 149 din 14 octombrie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Chipuri şi icoane în1928.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Nu mai fusesem în Dumbrăveni de şase ani, de la intrarea României în război. Cu o lună înainte mă porniră pe frontul italian, iar părinţii mei, în ziua de Sfânta Maria-Mare, fură ridicaţi şi trimişi undeva în Ungaria, într-un lagăr de internare. De atunci ni s-a stricat cuibul din Dumbrăveni. Dar nu l-au uitat nici părinţii, nici noi, copiii, răslăţiţi azi în toate unghiurile ţării. Când ne-ntâlnim, povestim cu drag despre căsuţa noastră nouă-nouţă, cu cele saşe fereştri mari spre stradă, dintre cari prin trei se vedeau rafturile din prăvălie, încărcate cu toate bunătăţile.

Prăvălia noastră era cea mai de frunte în zece sate din jur şi veneau străinii să cumpere ca dintr-o magazie de la oraş. Ce nu adusese tata în ea? Mă rog: ne pizmuiau negustorii saşi din satele vecine.

Şi apoi băuturi ca la noi mai rar! Aducea tata vinaţurile hăt de pe la Ighiu, de pe la Cricău, unde-i mama vinului din Ardeal. Şi ştiu că nu făcea floare în pivniţă! Ce cântece şi ce frământare de podele era în odăiţa din fund – cu perdele albe, cu grădina în faţă -, aproape în toate serile. Era aici locul de întâlnire al domnilor din sat. Iar când se-ntâmpla câte un maslu cu şapte popi, se golea butoiul într-o noapte. În vremea din urmă, se încinsese şi o cărţărie afurisită, de care tata nu era vesel deloc. Se pripăşise în sat un lungan deşirat, un scriitor în cancelaria notarului. Dracu ştie de pe ce drumuri l-o fi adunat domnu’ Michel, notarul. I-au fost destule trei seri, ca să aprindă cu patima jocului de cărţi pe domnii din sat: părea că, odată cu vinul, le turnase pe gât o flacără care-i ardea acum, să-i mistuie.

Treburile ne mergeau bine; tata era un om priceput, lucra şi socotea în tihnă, ca şi când ar avea lângă el toate cărămizile din care să ne clădească viitorul. Copiii, eram unii la carte, alţii la meşteşug, unul îi ajuta în prăvălie. Eu, cel mai mare pe vremea aceia, terminasem al doilea an de drept.

Cum nu ne-am aduce cu drag aminte de cuibul nostru din Dumbrăveni, când în el, ca într-un stup harnic, se aduna zilnic mierea din care ne hrănirăm cu toţii şi ne făcurăm începuturile, pe care se poate clădi o viaţă! Şi cum să nu vorbim mereu de căsuţa ceea nouă, mândria tatei, când ei abia i-a fost dat să trăiască patru ani, ridicată cu multă trudă în locul cocioabei strâmbe, în care nu mai încăpeau nici copiii, nici mărfurile, nici gândurile părinţilor!

Cele dintâi obuze nemţeşti din limpezile zile ale lui septembrie 1916 o luară la ţintă şi nu s-au lăsat până n-au făcut-o una cu pământul. Prea se ridica semeaţă peste celelalte case ale satului! De mărfurile, care nu s-a ales praf, s-a făcut jaf. În război nu se fură cu aceeaş grije de-a alege marfa, pe care o pui în vreme de pace la cumpărarea ei. Ce a mai rămas au fost dărâmăturile.

Distibuie pe: