Întâmplări cu vulpi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Întâmplări cu vulpi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din munţi şi din câmpii în 1957.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Într-o zi – începu să-mi povestească pădurarul Nicodim – am ieşit în grădina de pomi, cu un firez de mână, cu foarfeci de tăiat crengi mai subţiri, cu o răzuitoare şi cu o scăriţă. Voiam să-mi cercetez pomii şi să mai retez crengi uscate sau rele, să mai răzuiesc scoarţa uscată, sub care se încuiba atâtea vietăţi – duşmane ale pomilor. I-am curăţit şi în februarie, dar atunci nu se cunoaşte încă bine care creangă e uscată şi care nu.

Acum era pe la mijlocul lui mai şi pe sub meri, peri şi pruni iarba crescuse înaltă, era bună de coasă. Prin iarbă erau împrăştiaţi puii de la două cloşti, care cloncăneau rar şi îi chemau, din când în când, să prindă gângăniile găsite de ele. De obicei nu se grăbeau la chemarea lor decât puişorii care erau mai aproape. Ceilalţi erau risipiţi prin iarbă şi vânau ei înşişi musculiţe de pe firicele de iarbă, cu o siguranţă uimitoare. Dacă vor fi avut două săptămâni de când au ieşit din ou, cine i-o fi învăţat?

Mai era printre pomi şi cocoşul cel bătrân, unul roşcat, cu o coadă mare, cu pene sclipitoare, care strălucea uneori din iarba înaltă. El era paznicul prăsilei celei tinere. Se aţinea tot pe unde erau şi cloştile cu pui.

Mă apuc eu de treaba mea, tai cu firezul crengi uscate, ratez cu foarfecele crenguţele unde erau prea dese; mă urcam pe scară unde nu ajungeam şi făceam destulă larmă.

Deodată, aud alarmă mare prin grădină. Cloştile cârâiau, chemau puii, se înfoiau în pene, îşi depărtară aripile de trup şi, tot întorcându-şi capul, fugeau prin iarbă cu puii după ele.

Mă cobor repede de pe scară şi dau năvală: o vulpe cocoloşa sub labe pe cocoşul cel roşu. Alerg, chiui, strig, dar ca plecase cu cocoşul în gură. Ridic nişte uscături şi zburătăcesc după ea. Abia acum a lăsat cocoşul din gură şi a fugit.

Mi-a părut bine că mi-am scăpat cocoşul! Ce noroc că eram pe scară şi am văzut din vreme vulpea!

Dar când ajung lângă cocoş, el mai dădu de câteva ori din labe, apoi le întinse. Avea grumazul sfârticat. Mă uit eu cu jale la pasărea care, de trei ani, făcea mândria curţii mele. Ce mai puteam face? Am lăsat cocoşul acolo şi m-am întors la lucrul meu. Cloştile cu puii trecuseră în ogradă. Mă miram cum a îndrăznit vulpea să vină în grădina de pomi, când era cu neputinţă să nu mă vadă şi să nu mă audă? S-a încrezut în iarba înaltă. A ucis cocoşul, cam la vreo patruzeci de paşi de mine!

Blestemată şi obraznică vulpe! Nu mai aveam nicio plăcere să mai curăţ pomii, dar, totuşi, am mai lucrat ca la o jumătate de ceas, gândindu-mă ce tărăboi îmi vor face nevasta şi copiii, când mă voi arăta în curte cu cocoşul.

Distibuie pe: