Într-o seară ploioasă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Într-o seară ploioasă, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Universul literar”, nr. 33 din 1 octombrie 1938.

A apărut pentru prima oară în volum în Amintirile în1940.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Şi de zece ori a ropăit în cursul zilei. Nici nu puteai băga de seamă care nor se scutură. Călătoreau, în grupuri mari, greoi. Printre ei, rămâneau câmpuri vaste de cer albastru, când într-o parte, când într-alta. Geografia văzduhului se schimba neîntrerupt. Seninul lui în care lumina, c-o clipă înainte, soarele, şi dogorea ca din uşa cuptorului ars pentru pâne, era acum un continent întunecat, cu munţi, cu monştri, cu văi şi dealuri mişcătoare. Uneori, suliţele soarelui străpungeau pânza ploii, şi picurii mari luminau, ca nişte nestimate grele.

Întâiul ropot ridică nouraşi de praf în curte, mai ales pe uliţă, unde seceta îndelungată adunase pravul, în nămeţi de pulbere fină. Ţinu abia câteva minute. Dar al doilea, mai des, mai îndelungat, umplu curtea cu băltuţe, ce se zvântară repede, cât ce ieşi din nori, mai tânăr şi mai înflăcărat, soarele. De-aici încolo, ploaia se descărca în răstimpuri dese. Când bătea soarele, puteam urmări până în înălţimi, subt dunga neagră a norilor, sforile de sticlă, ce se zbăteau oblic, vâjeind în văzduh.

Totuşi, aerul nu se răcorea. O căldură moleşitoare, cu oleacă de miros de glod, de cloceală, se înălţa din pământul ars, atâta vreme, de secetă.

Nu adia nicio boare. Pomii din grădină stăteau neclintiţi în ploaie, ca şi când ar fi voit să nu piardă niciun picur. Când ţâşnea în luminiş soarele, frunzele lor străluceau metalic, proaspete în verdeaţă.

De câte ori rămânea soarele gol, ciripitul plin de sfadă al vrăbiilor se aprindea în straşina gardului. Găinile moţăite începeau să râcâie prin curte, dar repede erau alungate de o nouă descărcare de alice de sticlă.

Abia după a şasea ropăială începură să cânte pâraiele, prin şanţurile uliţii. Acum, spre seară, luminişurile de senin erau tot mai puţine, norii cuprindeau tot mai mult văzduhul, în împărăţia lor. Nu mai călătoreau în cete, nu mai erau aşa de groşi şi grei. Trupurile monştrilor se deslânară, să împânzească uniform întreg cerul.

Odată cu înserarea, stăpânia lor era deplină. Ploua acum subţire şi des.

– Las’ că-i bine, zise Ilarie, şezând în pridvor, lângă mine. Mă temeam să nu rămânem numai cu ropăiturile de peste zi. Aşa, cum s-a pornit acum, o să ţină până mâne, cătră amiazi. Ce-o să mai bea pământul în noaptea asta, bădiţă Vasilie! Dar petrecania lui e liniştită şi tainică, nu ca a oamenilor!

Până acum, Ilarie meşteri subt şopron. A dres nişte furci, nişte greble. După ploaia asta, se gândea să ducă cosaşi în luncă.

Abia ne-apucarăm de poveste, când portiţa se deschise şi intră o matahală ascunsă, subt o faţă de masă vărgată cu vânăt.

Distibuie pe: