Într-o zi de primăvară, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Într-o zi de primăvară, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 540 din 12 aprilie 1931.

A apărut pentru prima oară în volum în Opere în 1965.

Ion Agârbiceanu

Fragment

În văzduh tremura şi se scălda în lumină cristalul argintiu al primăverii, ca un giulgiu abia văzut. Musculiţe de aur pluteau în aer, ameţite de soare, legănate uşor de boarea ce adia de la miazăzi. În adâncimi vinete, sus în cer, palpitau aripi de ciocârlii şi în prunii grădinilor cântau cucii. Pe uliţi părea că arde: ieşiseră copiii la joc, desculţi şi în cămăşuţe, aşa cum iernaseră după cuptor.

Toată lumea părea mai uşoară, cum umbla după trebi. Ceva greu, ca plumbul, se topise în fiinţe, iar lucrurile neînsufleţite păreau reînnoite, întinerite.

Părintele Costan grebla printre pruni, în grădină, fluierând, abia auzit, o doină. Cu capul gol, cu pletele negre în vânt, cu vesta descheiată, arunca departe grebla şi aduna vârtos ogrinjii rămaşi din turiştea de peste iarnă a oilor. I se luminase sufletul de când începuseră a se topi zăpezile. Şi murmurul sau şuierul unui cântec nu-l mai părăsea. Părea că-i stă lipit de vârful limbii. Deodată, auzi din spate:

– Bună dimineaţa şi săru’ mâna! Părintele Costan se răsuci.

– Bună să-ţi fie inima, femeie!

O privi. Nu o cunoştea. Era o străină.

– Inimă bună nu mai am eu cât îi vacul, părinte! se auzi glasul întunecat, de pe altă lume, al femeii. Da’ dumneata eşti părintele Costan?

Străina rămase înţepenită în cizmele ei mari şi grele. Era slabă, bătrână şi pierită. Părea aiurită, cum se uita împrăştiat, înfricată.

Părintele Costan se întunecă în grabă. Simţea cum îl pătrunde un aer greu, ca un fluid amar, care părea că se desface din fiinţa aceea amărâtă, ce-i stătea aproape. În toiul luminii de primăvară adiau din străină umbrele morţii. Părintelui îi păru că, în marea lumină ce-l înconjura, se răspândeşte o mare pată de umbră, de întunerec, care-l înghiţea şi pe el. Ca şi când s-ar fi ascuns dintr-odată soarele în nouri, drept deasupra capului său. Nu era numai umbră, ci şi frig.

– Dacă eşti dumneata părintele Costan, apoi cu dumneata am o treabă! zise iar străina. A căzut peste noi o nenorocire.

În biruinţa primăverii, femeia cu faţa suptă şi întunecată, cu radierea de suferinţă adâncă ce-l învăluia în unde nevăzute pe preot, părea o batjocoră: o trupină putredă, care n-a fost aruncată încă în vraful de ogrinji şi de uscături pe care el, Costan, le grebla în dimineaţa aceea. Inima i se strânse. O senzaţie de neplăcere, de strâmtorare, de regret adânc îl luă în stăpânire. Cine i-a trimis acest nour să-i alunge primăvara din suflet? Avea senzaţia că femeia poartă în ea o lume cu totul străină de tot ce era azi viaţă – în cer şi pe pământ. De unde izvorâse? Cum putea exista un ochi de glod negru, într-o mare de lumină? Simţi mânie şi ură împotriva străinei.

Distibuie pe: