Într-un picur de apă, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Într-un picur de apă, de Ion Agârbiceanu, este o schiţă a cărei primă ediţie a fost publicată în „Lamura”, nr. 6 din martie 1923.

A apărut pentru prima oară în volum în Diavolul în1924.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Ei, acum şi dumneata! Dă-te mai înapoi, soro, nu vezi ca dai peste trebună? Cine păcatele vă îndeasă tocmai în rândurile dintâi?

Şi primarul, om voinic, tânăr, ce trecuse şi prin jandarmerie, îmbrăcat de sărbătoare, cu mustaţa răsucită, cu cişmele oglindă, tot mustrând aşa, împingea, proptindu-şi palma lată în pieptul scofâlcit, pe o bătrână zdrenţuită. Izbuti să o treacă printre vreo patru rânduri de oameni, după cum înainte mai pusese la locul lor pe vreo câţiva codaşi ai satului, cari asemenea se îmbulziră la loc de frunte.

– O să auzi şi de-aci, mătuşo, n-ai grije! îi zise primarul, mulţumit că a pus-o şi pe asta la locul ei.

– Ha? făcu bătrâna, privind speriată în jur.

Dar cum nime n-o lua în seamă, clipi din ochi, şi, după ce se înţepeni bine în cizmele-i uscate, pământii şi pline de umflături, începu să dea din coate, să pătrundă iarăşi înainte.

Primarul se înapoiase lângă trebună şi făcea rând. Aşeză în frunte pe bărbaţii cei mai bine îmbrăcaţi, pe femeile cele mai gătite. Deodată se trezi cu bătrâna gâfâind, năduşită, în faţa lui. Era înghesuială mare, dar oamenii tot îi făcură loc să poată răzbate.

Primarul tocmai se pregăti, mânios, s-o umfle, când pârgarul satului îi şopti ceva la ureche. În clipa aceea, se auzi o sirenă de automobil; toate capetele se întoarseră în partea aceea; se auzea tot mai desluşit forfoteala maşinilor.

Se zvonise că vine Regele, dar nu era decât un ministru şi câţiva deputaţi, apoi înalţi slujbaşi de la prefectură. În curând capetele priveau drept înainte: domnii erau pe tribuna instalată la repezeală din scânduri, şi înfrumuseţată cu ramuri de stejar.

Începură vorbirile în mijlocul unei dezamăgiri obşteşti: naţia aştepta pe Regele, aşa după cum vestise dobaşul satului, aşa după cum se putea crede din steagurile tricolore ce fâlfâiau din turnul bisericii, de la şcoală, de la primărie şi de la alte vreo trei case. Lumea se adunase multă, oratorii se înfierbântară şi dă-i! Două ceasuri au ţinut vorbirile. Oamenii ascultau năuciţi: nu prea înţelegeau.

Numai mătuşa Stana, zdrenţuroasa aceea care pătrunsese până la trebuna primarului, asculta cu lacrimi în ochi. Îşi pleca, pătrunsă, capul când pe umărul drept, când pe cel stâng şi ofta. Ofta şi suspina, lăsând să-i curgă în dragă voie lacrimile pe pârâiaşele obrazilor, brăzdaţi ca lemnul vechi, mâncat de ploi.

Făcu o bună impresie oratorilor. Uneori se părea că-i vorbesc anume ei, nu-şi mai luau ochii de la faţa ei pătrunsă de înduioşare.

Distibuie pe: