Între stejari, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Între stejari, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul File din cartea naturii în1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

La marginea pădurii era o poiană rotundă, care se rezima cu spatele pe întunericul stejarilor bătrâni, cu ramuri groase, strâmbe şi încâlcite, iar cu laturea de către lunci cu un brâu de stejeriş mai tânăr, ca un semicerc de verdeaţă luminoasă. În mijlocul poienii străjuia, singuratic, un stejar scorburos, cu trunchiul gros, cu scoarţa aspră şi crăpată ca nişte solzi de peşte străvechi, cu multe ramuri uscate, negre, dar cu coroana încă verde, largă şi puternică.

În poiană nu creşteau buruieni şi iarbă aspră de pădure, ci iarba fragedă a luncilor din apropiere, semn că semicercul de stejeriş tânăr, ce strângea poiana ca-ntr-un braţ, nu se prăşise de mult şi că lunca se înfunda mai înainte adânc în pădure.

Numele „între stejari” nu privea poiana, ci pâlcul întins de la marginea pădurii, în care nu creştea niciun alt neam de copac, ci numai stejari bătrâni, dar viguroşi încă, şi cari erau la distanţe mari unul de altul, încât vedeai printre ei, până departe. La umbra lor nu creşteau tufişuri, ci numai ierburi înalte şi aspre, în marginea cărora te puteai tăia uşor la degete. Aveau nişte ferăstraie fine, cu dinţii mărunţi, ce nu se puteau vedea decât tare de aproape.

Nici într-un alt loc din pădure nu mai creşteau, pe o întindere mai mare, un singur fel de arbori, ci amestecaţi: fagi, stejari, arţari, jugaştri, mai rar chiar şi tei şi mesteceni.

Aşa că, la partea asta de pădure, îi zicea „între stejari” şi chiar poiana purta acest nume.

Aici era împărăţia graurilor. Stejarii cei bătrâni erau plini de scorburi, de găuri scobite de ciocănitori, şi aici îşi făceau graurii cuibul. An de an ouau, cloceau şi scoteau pui sute şi poate mii de grauri.

Până nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe câteva clipe soarele, aşa zburau de deşi şi de învăluiţi peste lunci, peste dealurile învecinate, ca apoi, vâjâind să se lase, ca un nor, pe crengile stufoase ale stejarilor celor bătrâni. Mai târziu zburau tot mai rar în pâlcuri. Apoi se mai arătau în văzduh grauri singuratici.

Când ieşeau puii golaşi şi îşi înşirau ciocurile tivite cu zăbale galbene, pe marginea cuiburilor, în poiană, între stejari începea o forfoteală mare. Se ţeseau mereu prin aer părinţii grijulii şi harnici şi le aduceau în cioc hrana aşteptată.

Distibuie pe: